Cel care striga in pustie

Mutare

2008-07-01T20:27:00.002+03:00

Începând de astăzi, "cel care strigă în pustie" se mută într-o altă locaţie "internatucă". Pe toti cititorii acestui umil blog îi invit cu căldură să mă "viziteze" în noua mea locaţie:

www.patrascudan.wordpress.com

Am ales aceasta noua locatie pentru exprimarea opiniilor mele dorind să ofer cititorilor o mai bună panoramă asupra ceea ce scriu pe blog. Acest lucru este posibil datorită faptului că pe noul blog pot organiza materialele scrise pe categorii, astfel incât fiecare poate ajunge să citească cu uşurinţă doar ceea ce îl intereseză.

Vă mulţumesc de îneţelegere şi vă aştept pe noul blog!

Castelul

2008-06-26T18:45:00.001+03:00

Marea era liniştită. Glasurile oamenilor ce se bălăceau acopereau perseverent cântecul dulce din strunele mării şi călcau în picioarele profunzimile unui loc plin de mister. Soarele îşi începuse deja căderea spre culcuşul său din străfundurile mării. Tot apusul nu este altceva decât o cădere halucinantă filmată cu încetinitorul.

Mâinile sale gingaşe de copil au atins pentru prima dată nisipul umed şi cald în acelaşi timp. Ca o mângâiere catifelată, nisipul i se strecura printre degete invitându-l la joacă. Doar mintea curată a unui copil poate percepe invitaţia la joacă a nisipului umed.

Mâinile sale începură să modeleze abil nisipul, cel mai bun tovarăş de joacă.

-Voi face un castel frumos pentru Zâna Mării şi toţi locuitorii de sub apă.

Ca un veritabil artist, ochii săi scrutau cu atenţie fiecare bucăţică de nisip. Încetul cu încetul totul începea să prindă formă. Ceea ce la început fusese doar o grămadă de nisip acuma arăta din ce în ce mai mult cu un castel trainic: poarta de intrare era mare şi încăpătoare. Zidurile erau bine fortificate şi nu puteau lipsi meterezele. Un turn mai mare se ridica îndrăzneţ din zidurile nisipoase. Mâinile sale micuţe puteau modela fiecare detaliu fără ca nisipul să se strice. Cu degetele sale jucăuşe, începea acum să modeleze ferestrele castelului.

-Castelul zânei trebuie să fie foarte luminos, deci trebuie să fie plin de ferestre!

Nu după mult timp, castelul era prevăzut cu multe geamuri pentru ca lumina soarelui să poată intra in el. Avea tot ce îi trebuie unui castel. Se aşeză atunci pe nisip lângă castelul său sorbindu-l din ochi. O privire copilarească spre largul misterios era invitaţia locuitorilor mării de a veni să intre în castelul lor. O adiere zdravănă îl făcu să-şi întoarcă ochii spre castelul său chiar în momentul când un om mare nepăsător îă sfărâmă cetatea sub greutatea piciorului său. Îl privii pe copil batjocoritor şi plecă mai departe fără a spune nici măcar un cuvânt.

Marea era linistită.

Fundamentul cunoasterii

2008-06-26T13:50:00.000+03:00

1. Cred ca fundamentul oricarui proces gnoseologic poate fi exprimat de formula delifca "cunoaste-te pe tine insati" (gr: gnothi seauton; lat. nosce te ipsum). Aceasta scurta afirmatie aforistica cred ca a reusit sa intuiasca cel mai bine baza oricarui proces de cunoastere. In epoca socratica, era careia ii apartine aceasta afirmatie, vroia de fapt sa explice conditia omului. Acesta, cunoscandu-se pe sine, a trebui sa-si dea seama ca nu este un zeu, prin urmare, trebuie sa-si recunoasca limitele oricarui demers speculativ al sau. Gandirea omeneasca, pe cat de evoluata ar fi, ramane gandire omeneasca, un fenomen ce nu poate transcende categoriile spatio-temporale (formula kantiana). Pentru Socrate aceasta cunoastere a proprilor limite este baza oricarei speculatii.

2. Aceeasi formula a fost preluata ulterior de Sfantul Augustin, care prin fraza "noverim me, noverim te" (trad. ma cunosc pe mine pentru a te cunoaste pe tine), deschide acest "cunoaste-te pe tine insati" spre noi orizonturi. In primul rand, Augustin remarca faptul ca orice cunoastere a sinelui nu este decat un moment propedeutic pentru cunoasterea alteritatii, a celuilalt. Prin urmare, orice cunoastere trebuie sa porneasca de la "sine" spre a-i cunoaste pe "ceilalti", inclusiv pe Dumnezeu. Iata ca astfel, cunoasterea lucrurilor cu care omul intra in contact proneste de la cunoasterea de sine.

Dar Augustin a facut un pas mai departe, consideran subiectivitatea umana drept sursa de cunoastere, iar acesta este un aspect cu totul inediat care a stat practic la bazele subiectivismului modern. Pentru a se cunoaste pe sine, omul exterior trebuie sa coboare in omul interior spre a descoperi adevarata cunoastere a sa. Ajuns in acesta interioritate, omul isi va da seama ca structura sa profunda este una trinitara as indrazni sa spun, formata din memorie-intelect-vointa. Plecand de la aceasta observatie, si de la informatiile revelate de Isus Cristos, Augustin propune acea celebra "analogie psihologica" confor careia aceasta tripartitie a omului interior este o analogie a Treimii. O data ce omul a reusit sa isi cunoasca aceasta esenta a sa, isi va da seama ca, prin insusi structura sa "trinitara", este o fiinta capaabila de a se deschide spre un orizont mult mai elevat decat simpla cunoastere a materiei, si anume spre cunoa;terea lui Dumnezeu.

3. In Evul mediu, sub influenta filosofiei tomiste, a luat nastere asa-numitul "socratism-crestin". Sfantul Toma d'Aquino noteaza ca primul obiect al cunoasterii umane este sinele. Atunci cand omul isi dobandeste uzul ratiunii, primul obiect al rationarii este sinele. De aceea, omul trebuie sa porneasca de la o cunoastere sistematica a sinelui pentru a reusi sa se deschida spre o cunoastere enciclopedica a intregului univers. Insa, acest socratism crestin are un aspect original ce il distinge de socratismul Greciei antice. In antichitatea greaca, acest "cunoaste-te pe tine insati" avea ca scop constientizarea faptului ca omul nu este Dumnezeu si, prin urmare, gandeste ca si om, nu ca si DUmnezeu. In socratismul crestin, dictonul delfic are ca scop descoperirea omului ca imagine a lui Dumnezeu, iar pe acest filon se va dezvolta intreaga mistica medievala al carei exponent de prim rang ar fi Meister Eckhart. Practic, acest filon a fost dezvoltat si de teologii moderni ai zilelor noastre. Ajunge sa ne gandim la teologia transcedentala a lui Karl Rahner care se dezvolta pe baza interpretarii crestine medievale a dictonului delfic.

4. Concluzia acestor cugetari ar fi ca omul, cunoscandu-se pe sine, isi va da seama ca este o fiinta "capax dei", capabila de Dumnezeu, iar acesta este motivul pentru care ateismul nu cred ca are vreo baza speculativa serioasa. De altfel, aceeasi idee este sustinuta si de alte ramuri ale stiintei, precum istoria religiilor. MIrcea Eliade, urmand o cut totul alta metodologie, a ajuns sa defineasca omul drept fiind un "homo religiosus", o fiinta religioasa prin excelenta.

Imperium der Papste si imparatul Carol V

2008-06-19T19:29:00.001+03:00

După cum am relatat cu ceva timp în urmă, anul acesta am avut ocazia să colaborez la producţia unu film documentar, în cadrul căruia am avut şi posibilitatea de a jucar rolul împăratului Carol V. Filmul a fost difuzat pe postul german ZDF în luna mai, iar acum toate cele trei părţi ale documentariului pot fi vizionate pe internet.Pentru a vedea partea în care apar şi eu în postura împăratului, accesaţi link-ul de mai jos. Evident, cunoaşterea limbii germane vă va fi de folos, dar şi dacă nu ştiţi această limbă şi doriţi să vedeţi filmul, urmaţi instricţiunile ce le voi da în continuare şi veţi reuşi.

http://www.zdf.de/ZDFde/inhalt/20/0,1872,7236660,00.html?dr=1

În partea dreaptă a paginii ce vă va apărea pe ecran după accesarea linkului va apărea o secţiune "ZDF Mediathek". Acolo daţi clicl pe "Imperium der Păpste 3/3: Flammen uber Rom". Vi se va deschide o altă pagină pe fundal negru, iar pe aceasta va trebui să bifati tipul de player pe care îl doriţi (aveti de ales între MediaPlayer şi Quicktime) iar apoi tipul de conexiune de care beneficiaţi (acolo bifaţi DSL). După ce aţi bifat toate acestea în dreapta jos va apărea un buton "Ubernehmen". Apăsati pe acesta şi vi veţi începe vizualizarea documentarului.Partea în care apar şi eu începe la minutul 19 (putin inainte de jumătatea filmului) şi ţine aproximativ 2 minute.Vizionare plăcută!P.S. De curând a apărut pe www.catholica.ro un interviu cu mine ce are ca obiect tocmai aceasta experienta. Interviul a fost preluat din revista de tineret a Eparhiei de Lugoj, "Magnificat" şi poate fi citit la linkul următor:
http://www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=16031

Actiunea de la Timişoara

2008-06-15T17:12:00.003+03:00

http://www.ziare.com/Miting_de_sustinere_pentru_Mitropolitul_Corneanu-332418.html

http://www.greco-catolica.org/a372-Sute-de-persoane-au-participat-in-Timisoara-la-un-miting-pentru-sustinerea-Mitropolitului-Nicolae-Corneanu.aspx

Dincolo de răutatea şi ura ce se revarsă abundent de sub peniţele unor "mari ziarişti" şi "distinşi teologi" in aceste zile timişorenii au arătat (pentru a câta oară?) că iubirea frăţească, respectul şi bunul simţ sunt mai presus decât urmarea habotnică a unor litere golite de spirit. Prin acţiunea tăcută, dar plină de profunzime a timişorenilor, aceştia au conferit o aură de hilaritate articolelor violente, pline de cuvinte meşteşugite ale "marilor teologi şi ziarişti", dar lipsite de profunzimea pe care doar iubirea sinceră o de Dumnezeu şi de aproape o poate insufla.

Dar mai ales, prin această acţiune, s-a arătat că simplii credincioşi uniţi în rugăciune se pot menţine pe calea unităţii, cale pe care mitropolitul Anania se chinuie din răsputeri să o denigreze. Iubirea uneşte, iar diavolul dezbină. Dacă mitropolitul Anania merge cu atâta încăpăţânare pe drumul dezbinării, dorind să creeze dezbinare chiar în propria sa biserică, de partea cui se află? Se face, fără să îşi dea seama (vreau să cred că realmente nu îşi dă seama), promotorul celui care doreşte să provoace doar dezbinare.

Dumnezeu lucrează însă mai mult prin oamenii simplii, care sunt mult mai dispuşi să trăiască în profunzime viaţa creştină decât marii cărturari, iar din această cauză cred că dorinţa lui Cristos "ca toţi să fie o singură turmă şi un singur păstor" nu este doar o utopie.

Interminabila poveste

2008-06-10T23:26:00.002+03:00

Credeam cu naivitate că iubirea şi bunul simţ vor trece curând peste momentul frumos consumat la Timisoara, care l-a a vut ca protagonist pe mitropolitul Corneanu. Dar m-am înşelat, cum mă înşel de multe ori când plec de la premiza că oamenii sunt mai buni decât sunt de fapt. Am vrut, să nu mai scriu nimic despre această temă, dar iată că mă simt dator, din nou, să o fac.

Cred că foarte multă lume a auzit pe internet inregistrarea interventiei mitropolitului Corneanu in cadrul dezbaterii AZEC. Pe de o parte aveam nişte "teologi" plini de sine, îndoctrinaţi la şcoli ştim noi de care, iar pe de altă parte, o voce smerită, sinceră şi calmă. Unul dintre acei veritabili inchizitori, făcea mereu aluzie la Sfinţii Părinţi, precum Paisie Velicicovsky care asemuiau împărtăşirea cu catolicii unui act diavolesc. Mă întreb, de unde atâta îngustime? Cred că, în conformitate cu reglementările părinţilor menţionaţi, acel distins domn, mare teolog desigur, ar fi fost deja demult caterisit.
Să vedem lucrurile din punct de vedere ortodox. BOR recunoaşte oficial validitatea Sfintelor Taine catolice!!! În momentul când BOR recunoaşte aceasta, părerea contrară a oricărui episcop rus este nulă, pur şi simplu nu contează, pentru că BOR este o biserică autocefală. Prin urmare, atâta timp cât aceasta este linia oficială a BOR, toţi ortodocşii care susţin contrariul se autoexclud din BOR. În aceeaşi cheie de interpretare, mitropolitul Bartolomeu este cel care se autoexclude din clerul BOR şi nicidecum mitropolitul Corneanu.

Pe aceşti mari teologi ortodocşi care lovesc neîncetat într-un mitropolit (acest lucru fiind însăşi condamnabil, i-aş întreba dacă i-au citit pe Bulgakov, Uspensky, Florenski şi pe toti ceilalţi teologi ortodocşi din diaspora? Dar mai ales, plecând de la premiza ca i-au citit, i-aş întreba cu ce au rămas din acele lecturi?

Apariţie

2008-06-06T19:04:00.003+03:00

Am deosebita plăcere să anunţ apariţia numărului 3/2008 al revistei electronice Credinta noastră, viaţa noastră . Acest număr abordează mai multe tematici ce consider că sunt de un real interes pentru preocupările oricărui creştin.

Contribuţia mea la acest număr este articolul Biserica Greco-Catolică şi Europa de mâine , articol pe care l-am propus spre lectură şi pe acest blog la sfârşitul lunii mai.

Revista poate fi accesată aici: http://www.credinta-noastra.cnet.ro/

Va doresc lectura placuta!

Filosofia lui Plotin

2008-06-05T01:45:00.001+03:00

Plotin s-a nascut in apropierea Alexandriei in secolul 3. La acea vreme Alexandria era centrul cultural prin excelenta al lumii as spune. Traind acolo a frecventat scolile filosofice ale vremii, iar acest lucru poate fi observat cu claritate in edificiul sau conceptual. Definitorie pentru filosofia sa a fost intalnirea cu Ammoniu Saccas, un om despre care se stie atat de putine, dar care a exercitat o influenta enorma asupra gandirii de la acea vreme. Ammoniu Saccas era, cu siguranta, de provenienta orientala, prin urmare, invataturile sale erau impregnate de filosofia si mistica din acele parti. Discipolii sai cei mai de vaza au fost Plotin si Origen.

La un moment dat, Plotin pleaca la Roma unde isi deschide o scoala filosofica proprie, frecventata de mari intelepti ai vremii respective, de senatori, patricieni sau chiar de imparatul Galienus. Metoda scolii sale era una dialogica. Cei care se adunau aveau o profunda formare filosofica, astfel incat totul era o discutie deschisa asupra unor teme de interes comun. Discutiile purtate in cadrul acestor intalniri au fost apoi sintetizate in scrierile lui Plotin, mai cu seama in Enneadele.

Un lucru care trebuie clarificat din capul locului este faptul ca Plotin nu era nici gnostic, nici crestin, ci era filosof. Afirmatia conform careia Plotin ar oscila intre crestinism si gnosticism este eronata. Plotin nu oscila, avea o doctrina clara care isi avea fundamentul bine determinat in filosofia platonica, cea aristotelica si in mistica orientala.

Sistemul gandirii lui Plotin se baza pe distinctia dintre cele trei ipostaze fundamentale ale universului si pe teoria emanationista. Simplificand totul, conform lui Plotin, exista UNU (in greaca to hen) care poate fi asemuit lui DUmnezeu. Din acest unu se desprinde printr-o emanatie necesara urmatoarea ispostaza inteligibila, care este ratiunea (ho nous) . Din aceasta, se desprinde, de asemenea printr-o emenatie necesara, o a treia ipostaza inteligibila care este sufletul (he psyche). Lantul emanatilor continua astfel pana se ajunge la lumea sensibila. Din punct de vedere ierarhic, Unu este deasupra Ratiunii, iar Ratiunea deasupra Sufletului. Dupa cum vedem, in cadrul acestei teorii emanationiste, din fiecare stadiu, exista tendinta necesara de desprindere a unui stadiu inferior. De aceea, materia are tendinta de a se dezintegra prin miscari irationale si haotice, pentru a da nastere unui nou stadiu inferior. Aceasta tendinta spre dezintegrare, dizarmonie si irationalitate este de fapt Raul, care nu are o consistenta ontologica precum Binele, adica Unu, ci se defineste printr-o lipsa tot mai acuta a stadiilor superioare. DIn aceste motive, materia nu este considerata un rau in sine, si aici este principala diferenta intre Plotin si gnostici.

Doctrina gnostica se bazeaza pe principiul dualismului extrem. Realitatea se construieste pe fudamentul a mai multor binomuri antitetice: bine-rau; material-imaterial etc. In aceasta viziune, la fel ca in cea platonica, materia este vazuta ca fiind aspectul deomonic al realitatii. Materia este pentru gnostici un rau in sine si de aceea materia era dispretuita, inclusiv corpul omenesc. Mantuirea gnostica venea dintr-o cunoastere initiatica, accesibila doar unor anumitor predestinati de a iesi din inchisoarea materiei. Deci iata ca viziunea gnostica este cu totul diferita de cea plotiniana.

Pe de alta parte, in pofida ideii unei Idei unice, Unu, care ar putea fi asemuita Dumnezeului crestin, am putut observa ca Plotin nu este deloc atras de doctrina crestina. Aceasta nu se regaseste nicidecum in teoria sa emanationista si in teoria ipostazelor, teorii care au vadite inclinatii ne-crestine. Dogma treimica nu poate fi explicata prin teoria emanatiei, iar Unu plotinian este cu totul diferit fata de Dumnezeul biblic.

Din nou despre mitropolitul Corneanu - Comunicatul BRU

2008-06-03T20:04:00.005+03:00

La o saptmana si o zi dupa impartasirea mitropolitului Corneanu la o celebrare liturgica greco-catolica, eveniiment ce a starnit valuri de discutii, adesea mai putin crestinesti, BGC a dat un comunicat oficial. Desigur, faptul ca acest comunicat a fost publicat astazi, 3 iunie 2008, este total ineficient din punct de vedere jurnalistic si mediatic, dar este un semn bun ca a venit. Pentru a da o explicatie coerenta acestui fapt, am putea folosi un cliseu devenit scuza prin excelenta a romanilor: mai bine mai tarziu decat niciodata. Totusi, sper ca in alte ocazii, BRU sa dovedeasca mai multa promptitudine si sa nu minimalizeze rolul mijloacelor de mass-media.

Iata comunicatul:

Comunicat

Suntem convinsi cã Spiritul Sfânt face sã se nascã si astãzi în poporul lui Dumnezeu o dorintã arzãtoare de unitate. Pe de altã parte, suntem constienti cã existãîncã divergente teologice care trebuie sã-si afle rezolvarea înainte de a se putea restabili deplina comuniune între Biserica Catolicã si Bisericile Ortodoxe. Aceastã comuniune, care din pãcate nu e încã realizatã, va fi manifestatã prin celebrarea la acelasi altar si împãrtãsirea din acelasi potir.Sfânta Euharistie este semnul unitãtii actualizate între Biserici în mod desãvârsit. Pentru acel timp, pecare numai Dumnezeu îl cunoaste, crestinii se roagã cu suspine negrãite. Cu toate acestea, pentru cazuri particulare, motivate de întemeiate dispozitii sufletesti Biserica Romanã Unitã cu Roma,Greco-Catolicã respectã libertatea fra'ilor ortodocside a se împãrtãsi la Sfintele Liturghiigreco-catolice.Mentionãm faptul cã orice altã pãrere exprimatã anterior asupra acestui subiect de persoane private sau institutii, nu reprezintã si punctul de vedere al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolicã .

Biroul de presã al Arhiepiscopiei Majore de Alba Iulia si Fãgãras,Blaj, 03.06.2008

Ganduri haotice dintr-o discutie internautica

2008-06-01T01:21:00.001+03:00

E greu sa definesti un lucru care are o arie larga de manifestare, iar ratiunea se incadreaza in aceasta categorie. Desigur, definitia pe care ai dat-o tu ratiunii, si anume ai considerat-o drept fiin o functie cognitiva a creierului, este corecta, dar nesatisfacatoare.. Din punt de vedere medical, sigur e bine spus, doar ca ratiunea transcende cu mult medicina. Voi incerca sa prezint mai multe aspecte ale ratiunii:
1. Ratiunea nu este doar o cunoastere cognitiva. Asemenea tip de cunostere poate fi detectata chiar si la mai multe specii de animale mai evoluate. Ratiunea este, mai cu seama, capacitatea de a iesi din sine spre a te privi si analiza din afara. Pe scurt, ratiunea se defineste prin capacitatea autocunoastere. IN principiu, doar omul este capabil de acest proces, si aceasta il deosebeste de regnul animal. De aceea, indemnul oracolului delfic este poate cel mai profund cu putinta. A te cunoaste pe tine insati, inseamna a te realiza ca om, evdent, omul fiind privit ca o fiinta rationala prin excelenta.

2. In antichitatea greceasca, obiectul formal quod al ratiunii nu era constituit doar de lucrurile ce puteau fi demonstrate prin intermediul experimentului repetitiv. Acesta este un model gnoseologic elaborat incepand din Renastere. Pentru filosofii greci, ratiunea era cea mai nobila facultate umana, pentru ca ea iti permitea sa te ridici spre contemplarea divinului. De aceea, ratiunea era o indrazneala, o "a doua navigatie" dupa cum o defineste Platin in lucrarea sa Phaidon. Aceasta "a doua navigatie" este si cea mai obositoare pentru ca trebuie sa te implici cu toata fiinta ta. Asemuirea platonica vorbeste de acel moment cand pe mare vantul se opreste de tot, iar atunci trebuie sa navighezi vaslind cu fortele proprii. Iata, ratiunea este acest vaslit cu forte propriii spre cunoasterea necunoscutului. Astfel, obiectul ratiunii era metafizica, teologia, sondarea necunoscutului.

3. In epoca moderna, schema omului rational a fost mult redusa. Ceea ce este cel mai interesant, Umansimul, pe cat de mult exalteaza valorile umane, a redus omul la unul dintre cele mai simple lucruri cu putinta, si anume la redus la aspectul orizontal al vietii sale. Astfel, si ratiunea a fost privata sistematic de vectorul ei vertical, spre a se exercita doar la orizontala. Astfel, metafizica a devenit ceva extrarational, iar omul s/a inchis in cel mai restrans orizont cu putinta. Prin urmare, astazi suferim din plin sub influenta acestui reductionism al ratiunii doar la latura empirica a realitatii.

4. Si totusi, ratiunea umana este capabila sa-l cunoasca pe Dumnezeu, nu in totalitatea esentei sale, dar oricum sa-l cunoasca. O dovada in acest sens este insasi faptul ca filosofii greci au ajuns la concluzii foarte asemanatoare cu cele crestine. In general, din punct de vedere rational, omul il poate cunoaste pe Dumnezeu prin intermediul lucrarii sale divine. Intreaga creatie vorbeste de Creatorul ei. La fel cum un om care isi da silinta, recunoaste autorul unei picturi dupa insasti tabloul ce il are in fata, tot asa si Creatorul poate fi cunoscut prin intermediul creatie, daca exista buna vointa.
Cunoasterea rationala despre Dumnezeu este una analogica. Analogia este procedeul prin care i se pot atribui lui Dumnezeu anumite caracteristici, stiind in acelasi timp, ca DUmnezeu le poseda in mod infinit. Analogia este asemanare in neasemanare. De exemplu, principiul fiintei, poate fi atribuit unei pietre, unei plante, unui animal, omului si lui Dumnezeu. Toate exista, desi fiecare are un grad diferit de consistenta ontologica as spune.

Tăcerea asurzitoare a Blajului

2008-05-28T01:30:00.002+03:00

Un alt aspect, dureros i-aş spune, al evenimentului petrecut la Timişoara este tăcerea asurzitoare a Blajului! În astfel de momente, când totul a degenerat oarecum, Blajul nu poate să tacă! Să privim sistematic acest aspect.
1. Gestul ÎPS Corneanu, deşi se încadrează într-o normalitate a panoramei confesionale din Timişoara, nu trebuia mediatizat de către noi catolicii, conferindu-i aburul apetisant al unei victorii de răsunet asupra BOR. De aceea, iniţiativa pr. Cristian Terheş de a da acel comunicat a fost puţin pripită, căci pe acela s-a bazat întreaga analiză, adesea neinspirată şi ignorantă, a presei româneşti si nu numai.

2. În momentul încare totul a căpătat o astfel de turnură, şi media românească a început să vuiască la conştientizarea acestui eveniment, a intrat în joc prestigiul, reputaţia, verticalitatea întregii BRU, drept pentru care aceasta avea obligaţia morală de a INFORMA cunsumatorii de informatii. Pornind de la ideea că acest eveniment intră doar în competenţa Episcopiei de Lugoj, şi BOR putea să gândească analogic, plasând acest eveniment în sfera Mitropoliei Banatului. Aceasta este o veritabilă "spălare a mâinilor" care nu face bine nimănui.

Poporul românesc s-a uitat mereu spre Blaj ca spre un izvor de lumină, un loc de unde veneau vorbele dătătoare de speranţă a idealurilor româneşti, un loc de unde se auzea mereu o voce blândă dar fermă. Iată, în zilele acestea, cânt probabil toţi greco-catolicii se uitau cu această aşteptare spre Blaj, de acolo nu s-a auzit decât această tăcere asurzitoare.

Dece împărtăşirea ÎPS Corneanu nu este o apostazie?

2008-05-28T00:21:00.002+03:00

După cum se poate vedea prin ziare, aripa fundamentalistă a ortocşilor nu a ezitat să ia poziţie faţă de gestul Mitropolitului Corneanu, considerându-l desăvârşirea unei apostazii.

Iată propune câteva motive care demontează această teză, demonstrându-i îngustimea viziunilor şi lipsa de înţelegere a spiritului canoanelor, la care aceştia fac mai mereu aluzie.

Puşi în faţa acestui fapt, fundamentaliştii ortodocşi scot imediat arsenalul lor arma canonului 45 al Pidalionului, practic "codul canonic" dupa care se ghidează bisericile ortodoxe. Acesta spune că cei care se împărtăşesc cu ereticii (a se, contextual, catolicii) trebuie anatemizaţi. Toate bune şi frumoase, doar că BOR nu mai consieră BC o biserică eretică, ci o biserică soră care încă nu este în deplină comuniune cu BOR. Prin urmare există o nuanţă foarte importantă între "eretic" şi "biserică soră care nu este în deplină comuniune". A fi eretic inseamnă a fi detaşat în întregime de comuniunea cu cealaltă biserică. Prin urmare, BO si BC isi recunosc între ele succesiunea apostolică şi validitatea Sfintelor Taine, iar astfel, un ortodox care se împărtăşeşte la catolici nu mai poate fi anatemizat conform canonului 45 al Pidalionului. Prin urmare, nici gestul IPS Corneanu nu este o apostazie.

Un alt aspect extrem de important care nu a fost surprins niciunde in presă (de acest eveniment sau ocupat in generl jurnalistii copy-paste, a caror metoda de lucru o descrie insasi sintagma prin care i-am descris) este că Mitropolitul COrneanu nu a "concelebrat" cu catolicii, ci a asistat la Sfânta Liturghie ca un credincios normal şi s-a împărtăşit la momentul cuvenit, căci era sfânta zi de duminică. Dacă ar fi concelebrat, atunci totul ar fi căpătat o nuanţă mult mai problematică. Concelebrarea implică, din punct de vedere teologic, o acceptare totală a dogmelor celeilalte confesiuni, în timp ce simplă împărtăşanie nu este altceva decât un simplu gest de iubire şi de comuniune fraternă.

Va urma!

Gestul IPS Corneanu

2008-05-27T19:55:00.002+03:00

Începutul de săptămână a fost foarte tumultuos din punct de vedere al peisajului confesional din Romania. Mitropolitul Banatului, IPS Nicolae Corneanu, participând la slujba de sfinţire a bisericii greco-catolice "Sfânta Maria Regina Păcii", a cerut permisiunea PS. Alexandru Mesian de a se împărtăşi. Atât episcopul greco-catolic, cât şi Nunţiul Apostolic au aprobat această cerere astfel încât, ÎPS Corneanu s-a împărtăşit alături de ceilalţi episcopi catolici.

Gestul său, cu siguranţă va fi un punct de referinţă pentru dinamica problemelor confesionale din România. Pe de o parte, ar putea fi un punct de răscurce, care să încadreze relaţile dintre BOR şi BGC pe un făgaş bun, dar pe de altă parte, probabil acest gest va duce spre o ură vehementă faţă de BGC a laturii fundamentaliste (deloc neglijabile) din BOR.

Eu consider acest gest drept fiind unul profetic, izvorât dintr-o iubire care trece dincolo de barierele mândriei confesionale şi reuşeşte să pună în practică un ecumensim mult relativizat si politicizat la nivelul dialogului instituţionalizat dintre BC şi BO.

Pe de altă parte, probabil celor mai mulţi oameni, acest gest li se pare unul exotic aş spune, inimaginabil şi de necrezut. Şi totuşi, eu cred că pentru caracteristicile confesionale ale Banatului, acest gest a fost unul extrem de firesc, previzibil, ce nu iese cu mult din graniţele unui "normal" care în Banat are alta morfologie.

BOR a luat poziţie faţă de acest "incident" printr-un comunicat ce poate fi gasit pe site+ul http://www.patriarh ia.ro/Site/ Stiri/2008/ 127.html . Deocamdata atat. Revin cu noutati!

Notă explicativă

2008-05-26T00:51:00.002+03:00

Observ cu oarecare perplexitate ca anumite afirmatii din articolul meu "Biserica Greco-Catolică şi Europa de mâine" au fost înţelese într-un mod eronat de terţe persoane. Mai cu seamă, a fost înţeles total pe dos conceptul de "purificare a memoriei" care nu este o creaţie a subsemnatului ci unul amplu explicat şi pus în practică de către Papa Ioan Paul al II-lea. Pentru a evita echivocurile, iată o notă explicativă de care trebuie să ţină cont cititorii care doresc să înţeleagă în întregime ceea ce am vrut eu să transmit.

Notă: Conceptul de „purificare a memoriei” a fost adus in discuţie şi pus în practică de Papa Ioan Paul al II-lea. Acesta nu presupune „ştergerea cu buretele” a trecutului, cu toate rănile pe care acesta le implică, ci reevaluarea sa la lumina iubirii lui Dumnezeu şi al planului său mântuitor, trecând dincolo de revolta imediată faţă de nedreptăţile comise. Consecinţa morală a acestei „purificări a memoriei” este virtutea iertării, din care izvorăşte capacitatea de a crea ceva constructiv pe fundamentul unui trecut ce este utilizat adesea în mod deconstructiv.

Solilocvii IV: Experienţa potopului

2008-05-24T01:08:00.002+03:00

Povestea potopului din Cartea Facerii (Geneză) cred că este binecunoscută tuturor, devenind mai cu seamă un loc comun al spiritului uman, decât o realitate asumată în mod conştient de minţile noastre însetate de "idei clare şi distincte". Dincolo de norii negrii ce s-au adunat asupra lumii, dincolo de stropii perseverenţi de ploaie, dincolo de apa ce a curăţat pământul, potopul este o stare spirituală!!

Norii cei negrii sunt oglinda conştiinţei înegrite de fumul păcatului ce a ars asemănarea lui Dumnezeu în oameni; stropii de ploaie sunt diamantele ce incearca sa stearga negreala din noi; întinderea nemărginită de apă este dezolarea unui suflet ce nu se regăseşte în trăirea celui ce îl posedă.

Potopul nu este o realitate protoistorică asupra căreia ne putem da cu părerea, ci este o realitate cotidiană pe care cu toţii o trăim zi de zi, adesea fără se ne dăm seama. Şi mă întreb, de apele câtor potopuri avem nevoie până să ne dăm seama că putem construi o barcă?

În cheia interpretării mele vă las pe voi să descoperiţi ce este barca! Succes!

Biserica Greco-Catolica si Europa de maine

2008-05-20T21:49:00.000+03:00

Prinşi în resorturile psihologice ale conflctului patrimonial, energiile Bisericii Greco-Catolice (BGC) se disipează adesea, precum vaporii de apă, în direcţii mai puţin rodnice pentru suflet, lăsând în urmă un organism mult prea obosit pentru o privire cutezătoare şi viguroasă dincolo de limitele evidente ale unui sistem juridic ce se află într-o eternă pendulare deasupra unui abis al nedreptăţii. Rănile trecutului emană încă aburul sângeriu al conştiinţei noastre martirice, iar sarea nedreptatii presărată asupra lor ne face încă să tresărim de durere. Deşi legitimă, cred că ar trebui să învăţăm să ne canalizăm măcar o parte din această durere spre acea „purificare a memoriei” despre care vorbea Papa Ioan Paul al II-lea, astfel încât ea să devină o energie capabilă de a edifica în noi conştiinţa unei misiuni ce transcende durerea însăşi. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă, după Înviere, Isus Hristos ar fi început să se judece cu evreii şi cu romanii pentru condamnarea sa? Probabil conţinutul salvific al misiunii sale s-ar fi rarefiat până la a-şi pierde propria esenţă.
Pornind de la această premiză, aş dori să creionez succint o eventuală posibilitate de transcendere a acestei dureri, având convingerea că Dumnezeu a chemat BGC să-şi aducă aportul său la construirea unei Europe unite, chiar dacă acest proiect se revelă a fi actualmente în impas, semănând mai mult cu o utopie platonică, maturizată la şcolile renascentiste şi definitivată în atelierele modernităţii, decât cu un proiect viabil. În spatele acestor convingeri nu se află o dorinţă megalomanică de afirmare a propriei identităţi, ci conştientizarea faptului că Biserica este chemată să-şi pună amprenta asupra societăţii în care vieţuieşte, or, BGC peregrinează la marginea unei societăţi europene ce tinde, ce e drept timid, spre idealul unei uniri în cuget, căci unirea politico-teritorială s-a realizat într-o oarecare măsură. Posibilul itinerariu pentru realizarea acestei chemări este unul circular, ce proneşte de la stadiul actual al societăţii europene, se îndreaptă spre noul impuls pe care ţările nou integrate îl pot da acesteia şi se întoarce apoi spre miezul Europei.

Europa şi creştinismul

Proiectul Constituţiei Europene a generat un val întreg de discuţii, datorită faptului că acest proiect legislativ refuza să menţioneze pe cale explicită rolul pe care creştinismul l-a jucat în dezvoltarea Europei. Bisericile creştine din Europa au contestat vehement proiectul constituţional european, în timp ce anumiţi guvernanţi ai ţărilor europene s-au înrădăcinat pe baricada opusă, promovând cu o vehemenţă, adesea intolerantă, politica „statului laic”. Orice luare de poziţie a bisericilor era contestată de aceştia, fiind considerată o formă de ingerenţă a Bisericii in sfera politicului şi, prin urmare, un lucru de neconceput.
Totuşi, blocarea ultradefensivă pe poziţiile „statului laic” se dovedeşte a fi nefondată şi inutilă pentru societatea europeană de astăzi. Dincolo de o oarecare unitate teritorială, politică şi economică ce a fost realizată destul de forţat, lipseşte ceea ce eu aş numi „unirea în cuget” a europenilor, fără de care unitatea materială deja realizată nu poate fi mai mult decât un sistem bolnav în prag de colaps.
Toate acestea ne arată, cu o claritate indubitabilă, că Europa are nevoie de un suflet, adică, după cum remarca şi Teodor Baconsky, de un sistem de valori comune, de o tradiţie vie, de un punct comun spre care să conveargă toate liniile de forţă ale spiritului uman. Or, religia este singura capabilă să confere proiectului european sufletul de care are nevoie. Acest „suflet”, veritabil principiu de viaţă şi metaforă structurantă a metafizicii tradiţionale, nu se va putea hrăni din seva instabilă a propunerilor legislative, nici din atitudinea politically correct a discuţilor politice, ci doar din setea de absolut care poate fi reperată, într-un mod mai mult sau mai puţin camuflat, în toate sufletele omeneşti. „Sufletul” Europei presupune capacitatea europenilor de a opera cu simboluri comune, creaţia de bunuri intangibile general acceptate sau, mai pe scurt: „contactul cu o transcendenţă care închide istoria, descizând simultan perspectiva eshatologică a unui <> integrator”. (Teodor Baconsky în Pentru un creştinism al noii Europe, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 15).
Într-un context în care europenii operează încă cu distincţii halucinante, întinzând adevărate prăpăstii culturale între diferitele naţiuni europene, singura şansă pentru recuperarea acestui „suflet” va fi anamneza trecutului, descoperind că Europa modernă s-a născut sub amprentele creştinismului.
Desigur, la prima vedere acesta ar părea un itinerariu anevoios şi irealizabil iar, din păcate, noi creştinii avem darul de a ne lăsa foarte repede păgubaşi. De regulă, avem tendinţa de a absolutiza viziunea conform căreia suntem victimile unei Europe moderne secularizate din ghearele căreia cu greu putem scăpa. Puţini sunt însă aceea care îşi dau seama că nu doar creştinismul se află în această postură ingrată ci şi sistemul politic însăşi. De regulă putem porni de la premiza că modernitatea a însemnat demitizarea valorilor tradiţionale, dar, în acest context, ultramodernitatea presupune demitizarea modernităţii însăşi, după cum remarcă şi Radu Carp. Pentru a susţine aceast postulat, ajunge să ne gândim doar la criza de credibilitate prin care trec instituţiile guvernamentale şi legislative din toate ţările Europei.
Prin urmare, Europa, considerată de această dată drept totalitatea cetăţenilor europeni, nu se pune doar împotriva Bisericii, ci şi împotriva unui sistem politic măcinat de scandaluri, de corupţie şi de nepăsare. În acest context, creştinismul trebuie doar să aibe diligenţa necesară pentru a îmbrăca mesajul său într-un limbaj accesibil Europei de astăzi, dar mai ales Europei de mâine.

Contribuţia României la panorama religioasă a Europei

Acest punct al itinerariului nostru are drept obiect contribuţia evidentă pe care România o aduce panoramei religioase a Europei. Din acest punct de vedere, aderarea României la Uniunea Europeană cred că este un moment de răscurce pentru reevaluarea şi reelaborarea proiectului european.
Până la aderarea României, confesiunile creştine prezente în mod hotărâtor pe eşafodajul european erau catolicismul şi protestantismul. O dată cu aderarea României şi a Bulgariei la UE, confesiunea ortodoxă a devenit o voce deloc neglijabilă pe scena europeană. Astfel, din punct de vedere al „însufleţirii” Europei, discursul religios a trebuit schimbat da capo a fine, întrucât prin aderarea acestor două ţări la organismul europen, plămânul oriental al Europei a fost repus din nou în deplină funcţiune, iar Europa trebuie să înveţe din nou să respire prin utilizarea armonică a amânduror plămâni.
La o primă vedere, am fi tentaţi să credem că acest fenomen pune în pericol cuceririle făcute până acum pe drumul înspre „însufleţirea” Europei, însă, consider că, în aceeaşi măsură, reactivarea plămânului oriental al Europei, înseamnă un salt înainte pentru acest proces, întrucât lumea orientală degajează actualmente o fascinaţie ce atrage sufeltele occidentale spre contemplaţie şi spre deschiderea orizontului lor cultural. Spiritualitatea orientală este un ferment nou, exotic aş spune, ce trebuie folosit cu chibzuinţă în vederea construirii unui edificiu axiologic comun tuturor europenilor.

BGC şi Europa

Desigur, reactivarea plămânului oriental al Europei nu se petrece de la sine şi fără complicaţiile post-operatorii aferente. Reuşita oricărui transplant medical nu stă atâta în transplantarea unui organ dintr-un organism în altul, ci în lupta post-operatorie de acceptare a noului organ de către organismul în cauză.
În această luptă de acceptare a plămânului oriental de către organismul european, BGC poate avea un rol cheie, fiind o sinteză, aş zice reuşită, între spiritul apusean şi cel răsăritean. Prin urmare, acesta ar fi momentul propice pe care BGC ar trebui să-l fructifice la maxim pentru a-şi descoperi adevărata chemare, dincolo de durerile istorice.
Pentru „însufleţirea” Europei, impasul dialogului catolic-ortodox nu poate avea urmări îmbucurătoare. Dincolo de revolta ortodoxă faţă existenţa „uniaţilor” şi de ezitările romano-catolice faţă de aceştia (vezi Conferinţa de la Balamand), BGC este o realitate călită sub lumina a 300 de ani de istorie şi, prin urmare, trebuie percepută ca atare. Datoria BGC este însă aceea de a arăta tuturor că din experienţa sa avem cu toţii de câştigat şi de a se propune ca un punct de plecare (şi nu o linie de sosire!!!!) în vederea stabilirii unei ecleziologii ce ar putea împăca bisericile.
După cum remarca şi teologul ortodox Ioan I Ică Jr., problema fundamentală ce distinge ecleziologia ortodoxă de cea catolică este modul de înţelegere a raportului universal-local. Acum 300 de ani, acest raport a fost rezolvat prin intermediul apariţiei BGC. Desigur, condiţiile istorice de astăzi sunt cu totul diferite faţă de contextul istoric de atunci. Consecinţa logică a acestei observaţii este aceea că rezolvarea de atunci nu poate fi valabilă în zilele noastre, întrucât, însăşi Biserica Catolică şi-a schimbat viziunea sa ecleziologică. Totuşi, existenţa BGC poate constitui premiza pentru elaborarea unui nou mod de exercitare a primatului papal şi al „conducerii conciliare”, propunând un model viabil de integrare a „localului” în „universal” şi al „universalului” în „local”.

Din tabloul creionat timid prin intermediul acestor rânduri reiese importanţa rolului mediator pe care BGC şi-l poate asuma, însă doar ieşind de sub norul umbros al disputelor patrimoniale care ancorează spiritul într-o viaţă medicoră, lipsită de conştiinţa unei chemări ce transcende trecutul, prezentul, viitorul, orgoliul şi sensibilităţile. BGC poate porni pe acest drum anevoios, dar specific doar pentru ea, începând de la, deja menţionata, „purificare a memoriei”, concept nu doar teoretizat, ci şi pus în practică, de Papa Ioan Paul al II-lea. Căci trecutul per se este lipsit de orice valoare dacă nu este trăit în prezent şi proiectat în viitor spre edificarea spiritului uman însetat de absolut şi flămând de sacralitate.

Solilocvii III

2008-05-18T01:29:00.000+03:00

Adaptarea unei parabole

2008-05-03T22:59:00.000+03:00

Familia cobora de la Ierusalim la Ierihon pe străzile întortocheate ale istoriei când se întâlnii cu modernitatea. Aceasta se năpustii asupra familiei: îi fură credinţa pe care, mai mult sau mai puţin o păstrase până în acel moment; apoi îi luă fidelitatea şi unitatea, serenitatea discuţilor familiare, solidaritatea şi ospitalitatea.
Pe acel drum trecu un sociolog. Văzând familia rănită zăcând pe marginea străzii, acesta spuse:
-E moartă! şi îşi continuă drumul.
De asemenea, pe acel drum trecu un psiholog şi spuse:
-Era o structură opresivă. Mai bine că s-a terminat cu ea.
Apoi, o întâlnii în cale un preot care începu să strige la ea:
-De ce nu ai rezistat? Poate că erai de acord cu cei ce te-au atacat!
În cele din urmă, pe acel drum trecu înuşi Domnul care o privii cu compasiune aplecându-se asupra ei şi o spălându-o cu uleiul duioşiei şi cu vinul iubirii sale. O luă în spate şi o duse la Biserică, încredinţândui-o acesteia zicând:
-Am plătit deja pentru ea tot ceea ce era de plătit. Am răscumpărat-o prin sângele meu. Nu o mai lăsa pe stradă în ghearele timpului. Revigorează-o cu Cuvântul meu şi cu pâiniea mea. La plinirea timpurilor îţi voi cere socoteală despre ea.

Scurta meditatie de Pasti

2008-04-26T15:44:00.000+03:00

Fără îndoială, pasiunea, moartea şi învierea lui Hristos constituiesc evenimentul central al creştinismului şi, totodată raţiunea sa de a exista. Încercând un exerciţiu de imaginaţie, consider că dacă acestea nu ar fi avut loc, întreaga propovîduire a Mântuitorului s-ar fi pierdut în negura istoriei şi pe cugetele oamenilor s-ar fi aşezat praful uitării. Prin sângele Mântuitorului am fost răscumpăraţi şi de la acel moment mântuirea depinde doar de noi înşine.
Cu toate acestea, mântuirea a ajuns la îndemâna noastră prin cea mai celebră şi crudă condamnare la moarte din istoria omenirii şi, urmărind cu ochii sufletului filmul lui Mel Gibson The Passion of Christ, nu cred să existe vreun tânăr care să nu se fi întrebat „cine este totuşi responsabil pentru o asemenea judecată strâmbă şi o asemenea moarte crudă”? Să fie vina evreilor? Sau poate este, totuşi, vina cotropitorilor romani?
Răspunsul la această problemă nu este nici pe de parte atât de simplu precum ar fi unii tentaţi să creadă. Dacă am reuşit să învăţăm ceva bun din istoriografia modernă, aceasta ar fi faptul că asupra unor evenimente petrecute acum 2000 de ani nu se poate da un verdict fără echivoc. Răspunsul la întrebările puse mai sus nu face excepţie. În primul rând, trebuie menţionat că nu există deloc o siguranţă referitoare la legislaţia romană şi iudaică din acea vreme.
În creştinismul timpuriu exista tendinţa clară de a da întreaa vină pe autorităţile evreieşti de la Ierusalim. În 1 Tesal 2,14 acestea sunt indicate drept singurele responsabile pentru moartea Mântuitorului, în timp ce contribuţia romană la aceasta nu este menţionată nici de departe. În Evanghelia după Matei, soţia lui Pilat declară în repetate rânduri inocenţa lui Hristos, iar Pilat se spală pe mâini în semn că nu este pregătit să îşi asume responsabilitatea pentru moartea unui om drept. În Evanghelia după Luca, Pilat însăşi declară de trei ori inocenţa lui Isus. Desigur, din această panoramă nu poate lipsi celebrul blestem pe care evreii şi-l iau asupra lor şi care a fost obiectul unor discuţii aprinse, mai ales în anii ce au urmat crimelor naziste: „Sângele acestui drept asupra noastră şi asupra urmaşilor, urmaşilor nostri!”
Această tendinţă clară a primilor creştini de a da vina exclusiv pe Sinedriul evreiesc poate fi pe de altă parte explicată prin dorinţa creştinilor de a deveni o religie legitimă, iar pentru aceasta au atenuat din responsabilitatea autorităţilor romane, de la care aşteptau o favoare.....o favoare care însă a venit doar cu 300 de ani mai târziu!
Teologia modernă pe de altă parte, însufleţită în mod clar de idealul unui dialog fratern cât mai sincer între creştini şi evrei şi profitând de nepermanenţa în istorie a Imperiului Roman, au întreprins exact mişcarea inversă: responsabilizarea autorităţilor romane şi evidenţierea neimplicării evreieşti. Ca şi argument ştiinţific în favoarea aceste ipoteze, adepţii acestei teorii s-au bazat pe ipoteza conform căreia evreii nu ar fi avut nici un drept să îl judece pe Hristos şi, mai ales, că metoda crucificării nu exista în sistemul punitiv evreiesc. Şi totuşi istoricul Flavius Iosephus, menţionează în scrierile sale că un rege evreu care a trăit înaintea lui Hristos şi-a crucificat 800 dintre adevrsarii săi, pentru a-şi putea consolida puterea regală. Mai mult, descperirile de la Qumran au adus elemente ce nu susţin foarte bine teoria despre care vrobeam: în grota cu numărul 11 a fost găsită o bucată de pergamenă dintr-un codice evreiesc, iar pe aceasta sunt trecute delictele care sunt pedepsite prin crucificare. Evident şi în jurul acestei pergamene se poate discuta mult, dar nu cred că are vreun rost să poposim mai îndelung pe această problematică.
Dincolo de tendinţa atribuirii unei responsabilităţi mai mici sau mai mari romanilor, respectiv evreilor, cred că responsabili de această condamnare sunt oameni, de fapt, totalitatea oamenilor care au trăit, trăiesc şi vor trăi până la cea de a doua venire. Responsabilă pentru această condamnare este slăbiciuna umană şi tendinţa de a păcătui, care de cele mai multe ori se concretizează prin păcat. De aceea cred că, într-o formă simbolică, implicarea romanilor şi a evreilor în această condamnare nu este fortuită. Romanii, prin universalitatea lor reprezintă întreaga omenire care nu doreşte să-l condamne pe Hristos, dar prin viaţa lor îl răstignesc zi de zi. Pe de altă parte, implicarea evreilor, consider că este un semn pentru faptul că nici oamenii aleşi să-i slujească lui Dumnezeu (evreii=poprul ales) nu sunt scutiţi de această implicare activă în răstignirea Mântuitorului. Pirn urmare, implicare romanilor şi a evreilor este un semn al implicării întregii omeniri în această răstignire, fie preoţi sau laici, papi sau patriarhi, albi sau negri, tineri şi bătrâni. Cu toţii ridicăm, zi de zi, degetul împotriva Divinităţii şi strigăm, fie chiar şi numai cu jumătate de gură: „Să se răstignească!”

Dan Pătraşcu

Fragment

2008-04-19T02:27:00.000+03:00

Beţia înălţimilor înălbite de haina alburie a zăpezii coboară pe pantele munţilor şi se dizolvă în valurile mării. Departe de nordul friguros se află deşerturile nesfârşite ce se termină subit în mare. Linia de demarcţie dintre mare şi deşert este, probabil, lucrul cel mai misterios dn lume. Oare cum poate deşertul, care a secat atâtea ape şi speranţe, să se termine atât de brusc tocmai într-o mare? Probabil că apele înghiţite de căldura deşertului şi-au unit forţele pentru a pune capăt acelei nesfârşite întinderi de nisip fierbinte, iar cel mai crunt destin al deşertului este acela de a se înneca, fără de veste, într-o mare liniştită, o mare pe care nu o poate birui cu căldura sa.
Pentru mulţi oameni, locurile unde deşertul se îmbină cu marea sunt cele mai prielnice pentru solilocvii nocturne. Deşertul în sine sugerează locul unde fiecare om este doar cu el însuşi, locul unde totul este in plus, locul unde omul este confruntat cu condiţia sa primordială, iar astfel îşi poate da seama cât de mult s-a îndepărtat de aceasta. Pe de altă parte, glasul mării este mereu prezent în singurătatea îndrăgostiţilor, povestind misterele corăbiilor a căror catarge nu au mai văzut uscatul, pierind o dată cu speranţele celor de pe mal. Visătorii se pot lăsa duşi de infinitele cărări ale mării spre idealurile demult uitate de freamătul lumii moderne, iar astfel îşi pot da seama că visul nu este doar o iluzie, ci doar o realitate care dă consistenţă realităţii. Realitatea fără vise nu ar putea exista, pentru că se hrăneşte din ele, la fel cum visele se hrănesc din realitate. Iată, din aceste motive, locurile unde deşertul se înâlneşte cu marea este mediul propice oamenilor care pleacă în descoperirea profunzimilor pentru a explica suprafeţele.
Soarele cobora deja portocaliu şi obosit spre marea liniştită pentru a-i da sărutul de noapte bună şi a se ascunde în spatele întunericului pentru a lumina alte deşerturi la fel de călduroase. Valurile line se unduiau în adierea vântului umed care venea dinspre mare. Nisipul fin, dar nespus de fierbinte foşnea precum zăpada sub picioarele ei micuţe, gâdilându-i jucăuş tălpile înfierbântate. Ultimile raze ale soarelui îi atingeau fără vlagă pielea ei maronie, dându-i o nunţă portocalie, ca cea a nisipului pe care călca. Glasul valurilor ce brăzdau nisipul îi îndulcea auzul cu o cântare eternă. Ochii ei negrii ca smoala scrutau atent îndepărtările acvatice, încercând să surprindă exact momentul sărutului dintre soare şi mare, alături de un pescăruş ce zbura spre soare, rugând-l să- ia cu el acolo unde soarele nu apune niciodată.
-Şi noi suntem precum păsările, se gândea ea, destinaţi spre a zbura mereu spre lumină. Noi oamenii, în tot ceea ce facem, ne jucăm cu lumina. Întreaga realitate este un joc de lumină.

Die stille Sehnsucht

2008-04-18T01:55:00.002+03:00

Atăzi la Goethe Institut în Roma a fost proiecat un film de producţie germană, apărut în anul 2006. Titlul original al acestuia este Die stille Sehnsucht, iar traducerea în engleză Warchild. Chiar dacă nu ar trebui să încurajez pirateria, sfătuiesc pe toţi cititorii interesaţi să intre în posesia acestui film, pentru că merită văzut.

Pe scurt despre subiectul filmului: în timpul războiului din Bosnia, Senada a fost răpită de soldaţii sârbi şi în timpul lipsei ei, fetiţa sa a fost luată de Crucea Roşie şi dusă în siguranţă. Apoi, fata a fost înfiată de o familie germană, fără ştirea mamei, aceasta crezând că fata sa murise. Datorită unor circumstanţe favorabile, Senada îşi dă seama că fiica ei trăieşte şi pleacă pe urma ei. Trecând clandestin graniţa, ajunge în cele din urmă în Germania şi găseşte famila adoptivă a propriei fetiţe. În cele din urmă, reuşeşte să-şi privească fetiţa în faţă, dar trebuie să reununţe la visul de a-şi reintra în drepturile părinteşti.

Filmul este extrem de realist şi tragic, prezentând foarte bine dezumanizarea provocată de război şi josnicia de care sunt capabili oamenii. Legătura primordială dintre mamă şi copilul ei nu poate fi însă sufocată de circumstanţele răutăţii omeneşti şi dau chiar unei simple femei, puteri nebănuite.

Pe de altă parte, filmul surprinde extrem de bine tipologiile umane: tipologia balcanică pe de o parte, şi cea germană de cealaltă parte. Privind acest mi-am dat seama că, chiar dacă trăim cu toţii într-o Europă teoretci unită şi globalizată, există culturi care trăiesc în lumi paralele iar comunicarea dintre ele este doar aparentă. De aici se naşte un conflict puternic, în primul rând intrior, pe care trebuie să-l înfrunte orice om al Europei de Est care este pe cale să se integreze.

Vorba lungă, sărăcia omului! Sugerez tuturor să vadă filmul şi apoi poate putem începe un dialog prin intermediul comment-urilor.

O legendă din Maroc

2008-04-17T19:26:00.000+03:00

Atunci când micuţii copilaşi marocani priviră pentru prima dată imensa întindere de nisip ce formează deşertul Sahara, bunicii lor le povestiră această legendă.
Chiar dacă credeţi sau nu, la începutul lumii, tot pământul era verde ca o frunză fragedă. În acea vreme existau nişte copaci minunaţi în care creşteau laolaltă smochine, portocale, curmale şi multe alte fructe. Lei se jucau cu oile păstorilor şi triburile de indieni trăiau în pace unul cu celălalt, neştiind ce este răul.
O dată, la începuturile timpului, Dumnezeu ar fi zis oamenilor:
-Această grădină înflorită este numai a voastră. Dar fiţi atenţi, căci pentru orice faptă răutăcioasă ce o veţi săvârşi, voi lăsa să cadă pe pământ un firicel de nisip şi într-o zi ar putea dispărea toţi pomii verzi şi izvoarele cristaline.
Vreme îndelungată, oamenii luară în serios această ameninţare, până ce într-o zi doi beduini se certau pentro posesia unei cămile şi, la primul cuvânt urât pe care unul îl rosti, Dumnezeu aruncă pe pământ un firicel de nisip; un firicel atât de minuscul încât nimeni nu îşi dădu seama.
Evident, după cuvintele urâte, faptele nu întârziară să apară şi multe alte firicele de nisip căzură pe pământ până ce, într-un loc se formă, o grămăjoară de nisip care creştea însă pe zi ce trece. Atunci oamenii se opriră şi întrebară curioşi:
-Dumnezeule al tuturor triburilor, care este semnificaţia acestei grămezi de nisip? Îl întrebară pe Allah.
Acesta răspunse:
-Fructul răutăţii voastre. Pentru fiecare faptă necinstită pe care o faceţi, de fiecare dată când veţi ridica mâna împotriva vreunui frate de-al vostru, de fiecare dată când veţi minţi sau înşela pe cineva, un firicel de nisip se va adăuga aceste grămezi şi, cine ştie, poate într-o zi tot pământul va fi acoperit de nisip.
Dar oamenii începură să râdă în hohote zicând:
-Chiar dacă am fi cei mai răi dintre cei răi, nu ar fi de ajuns câteva milioane de ani pentru ca tot pământul să fie înghiţit de nisip. Şi apoi, puţin nisip nu strică nimănui!
Astfel, oamenii începură din nou să se înşele reciproc, triburile să se războiască, până ce nisipul îngropă câmpiile verzi, uscă cursul pârâiaşelo, iar animalele plecară în ţinuturi îndepărtate pentru a-şi procura hrana.
Astfel a luat naştere deşertul, iar de atunci triburile au început să peregrineze prin deşert cu gândul câmpiilor verzi pe care le pierduseră. Din aceast cauză, atunci când se plimbă prin deşert, văd adesea lucruri care nu există: lacuri albastre şi copaci înfloriţi. Dar toate acestea nu sunt decât nişte simple iluzii care se evaporă într-o clipă, iar oamenii le numesc miraje.
Doar în locurile unde oameni au ascultat cuvintele lui Allah mai există palmieri verzi şi izvoare curate, iar nisipul nu le va putea distruge niciodată, ci le va înconjura de jur împrejur, la fel cum insulele sunt înconjurate de mare. Calătorii numesc aceste locuri oaze şi, în drumul lor, când ajung la ele se opresc pentru a-şi găsi odihna, amintindu-şi mereu şi mereu cuvintele lui Allah: „NU transformaţi lumea ce verde într-un deşert infinit”
Iată din aceste cauze, chiar şi în zilele noastre, pe pământ deşerturile continuă să se extindă.

O mică poveste

2008-04-11T22:25:00.000+03:00

Era o dată un copac care îndrăgea foarte mult un copil. Acel copii venea zilnic să îl viziteze. Strângea frunzele copacului pentru a-şi face din ele o coroană şi a se declara regele pădurii. Se căţăra în copac şi se legăna agăţat de crengile acestuia. Mânca din fructele sale, apoi copilul şi copacul se jucau împreună. Când era obosit, copilul dormea la umbra acelui copac, în timp ce freamătul frunzelor îi erau cântecul său de leagăn. Copilul îndrăgea acel copac din toată micuţa sa inimă, iar copacul era fericit.
Dar timpul trecea şi copilul crescu mare. Acum, când copilul era mai mare, copacul rămânea adesea singur.

„Am nevoie bani”

Într-o zi, când era deja mare, copilul se întoarse să viziteze copacul, iar acesta îi spuse:
-Apropie-te, copilaşul meu! Caţără-te pe trunchiul meu şi leagănă-te pe crengile mele. Mănâncă din fructele mele, joacă-te la umbramea şi fii fericit!
-Sunt prea mare ca să mă mai caţăr în copaci, spuse copilul. Eu vreau să-mi cumpăr tot felul de lucruri ca să mă distrez. Am nevoie de bani! Îmi poţi da bani?
-Îmi pare rău, răspunse copacul. Eu nu am bani, am doar frunze şi fructe. Culege-mi toate fructele, copilaşul meu, du-te şi vinde-le în oraş. Astfel vei avea bani şi vei fi fericit.
Atunci, copilul se căţără în copac şi îi culesese toate fructele, iar copacul era fericit!
Dar trecu mult timp iar copilul nu se mai întorcea şi copacul se întristă....
Apoi, într-o zi copilul se întoarse la copac, iar acesta tremură de bucurie şi spuse:
-Apropie-te copilaşul meu! Caţără-te pe trunchiul meu, leagănă-te pe crengile mele şi fii fericit!
-Am foarte multe de făcut şi nu am timp să mă caţăr în copaci, răspunse copilul care era deja om în toată firea. Vreau o casă pentru a mă adăposti, vreau o soţie şi copii. Prin urmare am nevoie de o casă. Îmi poţi da o casă?
-Nu am aşa ceva, răspunse copacul. Casa mea este pădurea, dar tu dacă vrei îmi poţi tăia crengile şi din ele îţi poţi construi o casă, iar atunci vei fi fericit!
Copilul tăie jos toate crengile copacului şi din ele îşi construi o casă, iar copacul era fericit!

„Am nevoie de o barcă, să fug departe”

Pentru mult timp copilul nu mai venii la copac. Dar când copilul venii din nou la el, copacul era aşa de bucuros încât cu greu reuşii să scoată câteva cuvinte.
-Apropie-te copilaşul meu! Vino să te joci.
-Sunt prea bătrân şi prea trist ca să mă pot juca, spuse copilul. Vreau o barcă, să pot fugi departe. Îmi poţi da o barcă?
-Taie-mi trunchiul! Din el îţi vei putea construi o barcă şi să pleci departe, iar astfel vei fi fericit!
Atunci copilul tăie trunchiul şi îşi făcu din el o barcă, iar copacul era fericit....dar nu de tot.
Cu mult, mult timp după aceea, copilul se întoarse la copac.
-Îmi pare rău, copilaşul meu, dar nu mai am nimic să îţi dau....Nu mai am fructe.
-Dinţii mei sunt mult prea şubrezi ca să pot mânca fructe, răspunse copilul.
-Nu mai am crengi ca să te poţi legăna.
-Sunt mult prea bătrân ca să mă mai leagăn.
-NU mai am nici trunchi ca să te poţi căţăra.
-Sunt mult prea obosit ca să mă mai caţăr.
-Sunt dezolat, suspină copacul. Aş vrea atât de mult să îţi dăruiesc ceva, dar nu mai am nimic. Din mine a mai rămas doar un butuc bătrân.
-În aceste momente nu am nevoie de prea multe, ci doar de un loc liniştit unde să mă pot aşeza şi odihni. Sunt un om foarte obosit!
-Atunci, spuse copacul bucuros, un butuc bătrân cred că este exact ceea ce tu ai nevoie pentru a te putea aşeza şi odihni. Aprope-te copilaşul meu! Aşează-te! Aşează-te şi odihneşte-te!
Copilul făcu întocmai, iar copacul era foarte fericit!

Rezultatul muncii

2008-04-06T19:26:00.002+03:00

Astăzi m-am întâlnit la Roma cu regizolrul Jan Peter, cu care am colaborat la filmările filmului documentar despre care am mai vorbit. Mi-a dat un DVD cu partea a doua a filmului. Din păcate, părţile unde am jucat şi eu nu sunt incluse în partea a doua, ci în a treia, care are alt producător şi, prin urmare, o voi putea primi doar după ce va fi difuzată la televizor.

Chiar şi în aceste condiţii, a fost un moment foarte emoţionant să văd acest film, rezultatul finit al unei munci ce a durat aproape doi ani. În spatele imaginilor nu se vede tot stresul, toata tensiunea, tot sufletul pus în ele de o întreagă echipă, de la regizor până la ultimul suntetist şi la contribuţia mea, probabil cea mai neimportantă decât toate. Nopţi nedormite, frig, de multe ori debusolare! Şi doar acuma mi-am dat seama că în spatele oricărui film, există aceste sacrificii care dau viaţă filmului şi care, în definitiv îl fac să placă.

Newman

2008-04-04T23:46:00.003+03:00

Consider că după postările mai mult poetice, care se află în totală asonanţă cu primăvara ce a pus stăpânire pe lume, şi deci inclusiv pe modul meu de a vedea şi simţi lucrurile, a venit vremea pentru o postare de o consistenţă intelectuală mai evidentă.

Consider că una dintre problemele de bază cu care se confruntă orice formă de religiozitate în aceste vremuri post-moderne izvorăsc dintr-o viziune distorsionată asupra raportului credinţă-raţiune. De aceea, responsabilitatea de bază a oricărei religii veritabile este aceea de a aduce lumină în ceea ce priveşte acest aspect şi de a-l explica într-un mod prin care lumea să-l poată percepe ca atare.

UN posibil punct de plecare poate fi cel propus acum mai bine de un secol de către John Henry Newman. (În mod intenţionat nu voi da nici un amănunt asupra biografiei acestui teolog pentru a încuraja micile cercetări personale a fiecărui cititor). Acesta, în cartea sa The Grammar of Assense stabileşte două feluri total diferite, dar la fel de importante, prin care fiinţele umane îşi pot da asentimentul referitor la ceva. În primul rând, ar fi acel asentiment (sau consimţământ, cum preferaţi) raţional, ca rezultat al unui calcul matematic, a unei observţii ştiinţifice sau a unul silogism impecabil. ALături de acesta, mai există asentimentul real, iar prin real, Newman se referă la afectiv. Dacă ne gândim bine, majoritatea asentimentelor pe care le dăm în viaţa noastră sunt cele afective.

Unul dintre acestea ar putea fi credinţa. Acesteia se poate da doar acest asemtiment afectiv....cel raţional ar fi doar o autoilizionare. ATENŢIE: Aceasta nu presupune minimalizarea raţiunii în ceea ce priveşte actul de credinţă! Diferenţa e că raţiunea are doar un rol premergător. Raţiunea pregâteşte terenul pentru sămânţa credinţei pe care fiecare om trebuie să o sădească în acel teren prin intermediul asentimentului afectiv.

MI-ar plăcea să văd părerile voastre referitoare la această posibilă cheie de a rezolva într-un mod accesibil lumii moderne acest raport dintre credinţă şi raţiune.

Solilocvii II

2008-04-04T00:04:00.003+03:00

Soarele începe să-şi recapete vigoarea estivală! Ultravioletele cresc şi hainele de pe trupurile oamenilor se împuţinează. În lumea feminină revine în forţă aceeaşi modă: cât mai multă piele la vedere!! Este şi acesta un mod de a atrage atenţa atunci când nu mai ai alte atuuri!

Vantul nu mai deranjează prin răceala sa, ci este chiar binevenit. Aduce cu el mirolul mării, iar acesta îmi gâdilă jucăuş nările încă pline de mirosul zăpezii ce se poate vedea pe crestele din depărtare. Aici e cald....acolo e încă zăpadă. Ciudat! Cu cat urci mai sus şi te apropi de soare, cu atât este mai frig! De ce oare?

O amorţeală generală a pus stăpânire peste oraş, amorţeală sabotată doar de gălăgia turiştilor care cred că oraşul e numai al lor. Mă întreb unde a rămas bunul simt? Undeva departe! Departe de educaţia oamenilor de azi care se cred mai civilizaţi ca oricând.

Cumpăna dintre trecut şi prezent

2008-04-02T21:13:00.002+03:00

Dincolo de visul trecutului
Tânjesc plinătatea prezentului
Şi fericirea clipelor ce-au fost,
Aş vrea să dea prezentului un rost!

Rostul acesta e greu de văzut,
Prezentul trăieşte la timpul trecut,
Aştept să devină trecutul prezent,
Prezentul fără ea să fie absent!

Absenţa icoanei chipului ei
Nu poate umple al vieţii temei.
NU vreau să-accept un prezent fără ea,
Visez la trecutul din inima mea!

Clipele ce-au fost le import în prezent
Şi le retrăiesc timid şi atent
Până când un nou prezent ia fiinţă,
Plin doar de iubire şi dorinţă.

Solilocvii I

2008-04-02T01:36:00.002+03:00

De ceva vreme (totuşi nu foarte multă) lucrez la o carte. NU vreau să spun prea multe despre aceasta, căci dacă aş face-o, aş rămâne fără cititori (asta în cazul că va fi publicată vreodată). Oricum va fi un roman de dragoste în parte, dar totuşi nu vreau să fie o abordare telenuvelistică a unui lucru atât de frumos, dar atât de complex: dragostea. Am trimis unor cunoscuţi ceea ce am scris până acuma spre a primi un feedback constructiv. Cred că critica preponderentă a fost că aş scrie prea greu, prea filosofic, încerc să spun totul de la început (deşi aici nu pot să nu notez că în ceea ce au citit aceşti cunoscuţi nu prezint nici măcar 0,00001 % din ceea ce vreau să zic de fapt) şi totul devine greoi. Nu neg aceasta! Dar îmi dau seama totodată că nu vreau să scriu siropării lipsite de consistenţă. Dacă aş vrea să spun lucruri banale, la îndemâna tuturor, nu m-aş fi apucat de scris. Dacă eu vreau să transmit ceva, vreau să transmit profunzime, desigur în măsura în care sunt eu capabil de ea. NU pot scrie mai profund decât sunt! Dar în măsura în care sunt, aş vrea ca ceea ce scriu să fie un îndemn la profunzime adresat tuturor. În cele din urmă cred că profunzimea este o chestiune de voinţă din partea cititorului.

De fapt, defectul pe care eu îl găsesc la literatura rusă este exact această cădere spre simplu, banal, prozaic. De regulă într-un roman rus, chiar şi în cele mai cunoscute, la fiecare pagina de lucruri profunde se adauga altele 100 de episoade telenuvelistice de bon ton probabil. Din punctul meu de vedere şi din ceea ce am citit până acuma cred că există o singură excepţie care întăreşte regula de care vorbeam: Pasternak - Doctor Jivago. Acolo nici o pagină nu mi se pare în plus, pusă doar să dea bine şi să facă mai accesibil romanul. Desigur acestea sunt părerile mele, si le dau spre deconstructia critica a acelora care le citesc si se incumetă să mai dea câte un "comment" (şi din păcate sunt foarte puţini).

P.S. 1 De azi voi scrie zilnic pe blog. Probabil voi scrie seara, spre noapte si puteti citi în fiecare dimineaţă.

P.S.2 Încurajez pe toţi cititorii să folosească de "commenturi" pentru a face adnotari la ceea ce scriu. Commenturile sunt de un mare folos pentru mine si pentru ceilalti cititori. Desigur, cei care se incumetă să lase commenturi sunt rugaţi să nu se ascundă sub protecţia iluzorie a anonimatului.

Fragment

2008-03-27T22:14:00.000+02:00

Se lăsase deja un frig năprasnic, de se auzeau şi stâncile trosnind, în timp ce vântul şuiera prin zări, ducând mirosul zăpezii în depărtări albăstrite de negura speranţei şi încinse de fierbinţeala soarelui.

Franturi

2008-03-20T02:31:00.000+02:00

Soarele se dosise deja în spatele unui munte pleşuv îngreunat de zăpada ce căzuse abundent în ultima noapte, ştergând numeroasele urme de schiuri ce se întretăiau halucinant la fiecare metru şi, o dată cu ele, şi urmele de schiuri rămase întipărite adânc în inima lui care învăţa să bată într-un piept mult prea tânăr, la fel cum o pasăre învaţă să zboare la vârstă fragedă. De fapt, urmele nu erau şterse ci doar acoperite de zăpada virgină ce se aşeza dansând, poleită cu lumina stelelor pe care fulgii de nea o poartă în sine, bine ascunsă în spatele unei aparenţe fragede.
Mirosul zăpezii este cu totul diferit atunci când soarele se ascunde în spatele unui munte. Este un miros specific, îmbătător, atrăgător, dulce şi sărat în acelaşi timp, subtil dar omniprezent, ca şi cum omătului nu i-ar mai fii fircă de razele călduţe ce l-ar putea topi. Sunetul schiurilor în această zăpadă de un miros specific este mult mai puternic, dar blând şi prietenos.

Revoltă

2008-03-16T16:52:00.002+02:00

Zilele trecute am fost din nou la San Giovanni Rotondo unde nu cu mulţi ani în urmă a trăit un om sfânt. Nu doresc acum să fac biografia acelui mare om. Cine doreşte un asemenea lucru poate da o căutare pe bara google din stânga blogului şi va afla tot ce doreşte. Ceea ce vreau să mărturisesc este că de fiecare dată când am vizitat acel loc am fost cuprins de revoltă devenită chiar silă când văd ceea ce a devenit acel loc şi cum banul a pus stăpânire pe cel mai mic detaliu, inclusiv al vieţii din mănăstirea în care Padre Pio a trăit. Poezia ce urmează este rodul acestei revlte interioare pe care o simt şi sper să nu fie interpretată în mod eronat de terţe persoane.

Mântuirea se vinde la tarabe

Tărâmul locuit o dată de sfinţi
Umili purtători a Domnului semne,
Răsună azi sub zgomote de-arginţi
Ce pun un preţ şi dragostei eterne!

Mântuirea se vinde la tarabe,
De parcă-ar fi la-îndemâna tuturor,
Sfinţenia poţi să-o cumperi şi in rate,
Tocmindu-te cu orice negustor.

Sfinţenia unui om de rugăciune,
Pentru mulţi e doar o bună reclamă,
Se pierde rostul faptelor bune
Sub a banului furie calmă.

Trădăm din nou a Domnului dragoste,
Şi-l răstignim pentru-o pungă de-arginţi,
Să scăpăm de a banului pacoste,
Să se-ascundă toţi oamenii sfinţi!

Eu, cerul si marea

2008-03-12T23:17:00.004+02:00

Din nou eu, cerul şi marea! La linia imaginară unde cerul cu marea se unesc contopindu-se în acelaşi albastru puţin spălăcit, realitatea şi visul se întretaie halucinant. Un glas de pescăruş zugrvăşte chipul ei pe valurile liniştite ale marii, iar vântul îl poartă spre mine cu viteza gândului. Închid ochii şi mă pierd în această clipă eternă în care singurul zgomot perceptibil este şuieratul vântului care se loveşte de stânci bătrâne şi copaci înfloriţi. O petală dintr-o floare de măr îmi atinge buzele foarte fin şi tresar. Să fie oare un sărut din partea chipului pictat de glasul pescăruşului pe valurle line ale mării? Deschid ochii şi văd cum acel chip este purtat de unda mării înapoi spre punctul unde cerul şi marea se îmbrăţişează ca doi îndrăgostiţi. Cu siguranţă ea mi-a trimis o sărutare! Din nou eu, cerul şi marea!

Schimbarea la fata a Romei

2008-03-09T15:28:00.001+02:00

Simpla prezenţă a unei persoane deosebite poate provoca schimbarea la faţă a unui întreg oraş! Ruinele somptuase din Roma dau mărturie despre un trecut învelit într-o aură de glorie dar ascund praful, gunoiul şi haosul Romei moderne unde totul se vinde pe tarabe....chiar şi iluzia mântuirii. Un oraş întreg devenit muzeu fără suflet; biserici mari....dar credinţă puţină, oameni mulţi....dar puţină umanitate.

Toate aceste aspecte negative ce ale Cetăţii Eterne care mă frământă de aproape patru ani încoace iată că au fost eclipsate pentru câteva zile prin simpla prezenţă a unei persoane deosebite, care, chiar dacă pentru prima oară la Roma, a ştiut să-mi arate o faţă a Romei pe care eu nu o cunoşteam. Ea a adus zâmbetul uitat pe buzele oraşului şi fiecare loc pe care l-am văzut acum îmi părea altfel. Chiar şi Colosseumul văzut dintr-un anumit punct al oraşului îmi dădea impresia că se află în mijlocul unei păduri de un uşor iz tropical şi nicidecum în inima unui oraş haotic. Parcă desprins dintr-o pictură impresionistă, se înălţa majestatic în zarea albastră umbrită de nori, aştepându-ne doar pe noi doi să îi descoperim misterele.

Ca un vis s-a evaporat totul o dată cu plecarea acelei persoane! Zâmbetul oraşului a dispărut din nou, haosul a repus stăpânire pe fiecare cotlon al oraşului şi gunoiul este ridicat de vânt şi purtat pe străzile Romei sub privirea nepăsătoare a turiştilor care tocmaii ies din Basilica San Pietro mulţumiţi că au văzut un muzeu frumos.

P.S. Acum ştiu de ce îmi place Timişoara: pentru că în acel oraş acea prezenţă a persoanei deosebite este perpetuă şi astfel oraşul îmi zâmbeşte mereu!

Legenda fulgerului minunat

2008-02-29T14:28:00.000+02:00

O dată la o mie de ani cerul prăvale asupra pământului un fulger minunat ce se înfruptă din întunericul nopţii şi din cele patru zări ale pământului, pentru a atinge o intensitate de nedescris şi o lumină feerică ce poate îmbăta numaidecât simţurile celui care îl priveşte visător. Dat fiind faptul că fulgerul se hrăneşte din din cele patru zări ale pământului, acesta poate fi văzu în acelaşi timp din orice loc al pământului, de la cel mai luminos oraş al mapamonudlui, până la cel mai întunecat ungher de peşteră; de la vârful cel mai înalt al muntelui până în adâncimea cea mai de temut a mării; de la zonele acoperite de un covor moale de zăpadă, până la nisipul cald al deşertului.

Cel mai interesant este că acest fulger apare neprevăzut chiar dacă cerul este senin şi nu este însoţit de un tunet asurzitor aşa cum ar trebui să fie. La lumina acestui fulger soarele şi luna se întâlnesc într-o îmbrăţisare milenară ce contopeşte lumina cu întunericul şi noaptea cu ziua, astfel încât luna poate vedea cum arată ziua, iar soarele cum se înfăţişează noaptea. Fulgerul devine săgeata lui Cupidon ce provoacă această îndrăgostire cosmică între prinţul luminii şi printesa întunericului, care, la disoluţia fulgerului sunt aruncaţi din nou în lumi diferite şi aştepată jelind să treacă din nou un mileniu pentru a se putea îmbrăţişa din nou.

Acest fulger este de o frumuseţe inefabilă, greu de pictat în cuvinte, şi oricine i-ar face o descriere, nu trebuie pierdut din vedere că aceasta, oricât de iscusită ar fi, nu defineşte nici cât negru sub unghie adevărata frumuseţe şi esenţă a acelui fulger, întocmai cum tomurile de cuvinte rostite pana acum nu reusesc sa descrie nici cat un grăunte de muştar divinitatea. Acest fulger înglobează în sine albul pur al fulgilor de nea, verdeaţa fragedă a ierbii primăvăratice, azurul cerului şi aurul nisipului deşertic. Are delicateţea subtilă a brizei marine şi puterea musonului. În acest fulger se întâlnesc înălţimile ce te lasă fără respiraţie ale celor mai înalţi munţi, cu văile cele mai întunecate. Sub lumina fascinantă a acestui fulger, nordul şi sudul se contopesc şi devin un unic foc ce arde perpetuu pe altarul iubirii.

În miile de ani ce apasă spinarea pământului ce ne poartă nimeni nu a reuşit până acum să vadă acest fulger, iar ceea ce se ştie astăzi despre acesta sunt cunoştiinţe ce au fost transmise în timpuri străvechi unui om înţelept de către un tunet asurzitor, care pe mulţi oameni i-a lăsat fără auz. Tot de acolo ştim că dacă două persoane de sex opus văd deodată acest fulger minunat şi îşi dau seama de minunăţia acestuia, se îndrăgostesc numaidecât, indiferent că se află în aceeaşi încăpere sau în colţuri diferite ale pământului. În ochii celor ce văd acest fulger rămâne flacăra ce arde perpetuu pe altarul iubirii, şi în cugetul lor rămâne întipărită aminitrea acestei minunţii şi dacă vreodată ajung să se întâlnească se recunosc numaidecât. Dar din păcate, şi dacă două persoane ar vedea vreodată acest fulger, probabilitatea să se întâlnească este foarte scăzută, întrucât fulgerul hărăzeşte acestora aceeaşi soartă pe care o au soarele şi luna care, după cum s-a zis mai devreme, aşteaptă un mileniu pentru a se putea îmbrăţişa.

Inceputul carierei de actor

2008-02-25T22:30:00.002+02:00

Iată o imagine din filmul documentar Imperium der Päpste în care eu l-am jucat pe împăratul Carol V. Ieri am primit această imagine din film de la regizorul Jan Peter care m-a anunţat, spre surprinderea mea, că această poză va fi una dintre pozele principale de pe coperta dvd-ului.

Descrierea scenei

Împăratul Carol V stă pe tronul său în timp ce spre dânsul se îndreaptă un sol al regelui Frantei, unul florentin şi un trimis al Papei de la Vatican. În drumul lor spre tron, aceştia aproape se cearta incercând să îl convingă pe asprul împărat de veridicitatea propriului punct de vedere. Împăratul nu îi lasă să se apropei prea mult de tron. Plictisit şi ferm îi opreşte zicându-le să tacă din gură că ştie el mai bine ce are de făcut. Scena se termină cun un prim plan din profil pe împăratul Carol V. Sincer şi eu de abia aştept să văd cum arată toate acestea în film.

Puţină politică

2008-02-19T01:22:00.002+02:00

Acum două zile, miniştrii de externe ai ţărilor din cadrul Uniunii Europene au supus la vot recunoaşterea independenţei provinciei Kossovo, până nu demult parte integrantă a Iugoslaviei, iar, mai apoi, a Serbiei. În cele din urmă votul a fost în favoarea independenţei şi, în mod evident, această decizie a avut ecouri diferite pe mapamond. Preşedintele Bush, aflat în Tanzania, nu a ezitat să salute această hotărâre a Uniunii Europene. În mod evident, două zile după acest vot, Parlamentul Serbiei a declarat nul votul Uniunii Europene, retrăgându-şi apoi ambasadorul Serbiei din Statele Unite. Să vedem cine a votat pentru şi cine împotriva independenţei Kossovo. Ei bine, în favoarea independenţei au votat Italia, Germania, Anglia şi Franţa (am menţionat doar ţările cele mai importante), în timp ce împotriva independeţei au votat, printre alte ţări, Spania şi ROMÂNIA. Oare de ce aceste două ţări au votat împotrivă? Motivul este cât se poate de logic: atât în Spania cât şi la noi există revendicări asemănătoare cu cele ale albanezilor din Kossovo. În Spania avem mişcările separatiste basce, în timp ce la noi suntem toţi familiarizaţi cu cererile anumitor partide sau organizaţii care, cred ele, îi reprezintă pe maghiari. Evident votul în favoarea independenţei ridică un semnal de alarmă, atât pentru Spania cât şi pentru ţara noastră, iar astfel devine clar că, pentru a evita o decizie asemănătoare referitoare la provincile locuite de maghiari, această problemă trebuie să fie luată foarte în serios de conducătorii noştri.

Dar dincolo de această decizie cu toate implicaţiile ei, mă gândesc şi la un aspect mai uman. Am un prieten bun din Serbia, cu care mă văd aproape zilnic la Roma şi el încerca să îmi explice cât de îndreptăţită este Serbia să nu accepte independenţă Kossovo. Punea în explicaţile sale atâta pasiune, atâta convingere, atâta durere încât nu puteam să nu consimt şi să fiu de acord cu el.
Pe de altă parte am cunoscut anumite persoane din ce locuiau în Kossovo. Cu aceeaşi pasiune am îmi explicau cât de îndreptăţiţi sunt ei să îşi dorească independenţa şi din nou, nu puteam să nu fiu de acord că au şi ei dreptate.

La o primă vedere probabil veţi vedea în atitudinea mea o lipsă de vertebralitate sau un viciu de logică, însă vă asigur că nu este nici una nici cealaltă. Atât sârbii cât şi kossovarii iubesc acea regiune şi nutresc un patriotism rar întâlnit. Din nou, atât sârbii cât şi kossovarii doresc binele acelei regiuni chiar dacă Kossvo, ca nou stat, nu va fi în stare să-şi făurească binele în următorii 10 ani, şi chiar dacă modul sârbilor de a se raporta la acea regiune nu a fost mereu corect. Prin urmare, amândouă părţi au dreptate întrucât doresc "binele". Atunci unde e problema? Foarte simplu, problema rezidă în mijloacele cu care aceste două părţi urmăresc acest "bine". Chiar dacă de la Macchiavelli încoace "scopul scuză mijloacele" miile de conflicte arată că nu este deloc aşa, dar omenirea se încăpăţâneze să nu înveţe nimic din asta. Un scop bun nu poate fi atins prin mijloace rele, distrugătoare, căci atunci însuşi binele din acel scop se viciază. Astfel se ajunge la conflict. Problema Kossovo vs Serbia a fost tranşată! Problema româno-maghiară rămâne încă actuală şi depinde doar de mijloacele pe care fiecare parte le alege cum va sfârşi această problemă. Eu sper că vom avea cu toţii înţelepciunea să adoptăm mijloacele dialogului, a respectului, a iubirii de aproape si astfel să evităm momentul în care celelalte state decid pentru noi

Despre puterea pierdută a cuvântului

2008-02-17T00:24:00.000+02:00

O idee, o frântură de univers asupra căreia mi-am oprit privirea interioară a meditaţiei în repetate rânduri de ceva vreme este puterea pierdută a cuvântului! Cuvintele astăzi nu mai au putere, nu mai au vigoare, nu mai au dinamism, nu mai au viaţă! Şi totuşi cuvântul este din punctul meu de vedere, forma de expresie cea mai profundă a personalităţii umane, pentru că exprimarea cuvântului ar trebui să fie semnul unei auto-dezvăluiri a propriei persoane celui care îi este adresat. Cuvântul implică mereu comuniune, implică relaţie, implică viaţă.

O privire fugitivă asupra diferitelor culturi mă face să cred că această dimensiune a cuântului a fost specifică pentru culturile semitice, pentru evrei mai cu seamă, iar de la cultura ebraică aceasta a ajuns în spaţiul european prin intermediul creştinismului, deşi nu cred că Europa şi-a însuşit vreodată această dimensiune, ci a rămas mai mereu o caracteristică a creştinismului. Ştim că în cultura ebraică un cuvânt nu însemna doar nişte silabe rostite în vânt ci un cuvânt este mereu însoţit de acţiune. De aici şi facerea luimii prin Cuvânt. Pentru evrei, când Dumnezeu rosteşte un cuvânt, acesta devine realitate, sau ceva se întâmplă. Această importanţă a cuvântului rămâne însă la fel de valabilă pentru relaţile intersociale a evreilor. Orice cuvânt este urmat de o acţiune ce îl întăreşte, îi dă forţă, îi dă vigoare. Cuvântul nerespectat este pedepsit, fără echivoc, prin moarte.

Cultura greacă în schimb, şi după aceasta întreaga cultură modernă a banalizat în exces cuvântul. Practic accentul nu mai cade pe cuvân ci pe concept, iar pentru a exprima un concept este nevoie de sute de cuvinte goale, în loc să fie un concep=un cuvânt. Astfel, evoluţia limbajului modern a condus la a fi consideraţi oameni erudiţi doar cei care au abilitatea să înşiruie fraze kilometrice, frumos lucrate, dar din care este greu să distingi esenţialul. Cred că cea mai lungă frază poate fi exprimată şi printr-un singur cuvânt.

La nivel practic, noi oamenii de astăzi vorbim doar „simple cuvinte” şi le aruncăm încoace şi încolo cu cea mai mare uşurinţă crezând că nu sunt importante. Astfel cuvintele noastre pot deschide răni adânci printre cei apropiaţi fără ca noi să ne dăm seama, crezând că am rostit doar „nişte simple cuvinte”. Cred că în zilele noastre, cuvintele cele mai banalizate şi bagatelizate sunt cele din câmpul semantic al dragostei. Aruncăm cu uşurinţă alinturi, cuvinte de dragoste în stânga şi în dreapta socotindu-le „simple cuvinte” şi nu ne dăm seama că acestea ar trebui să exprime ceva atât de pur ca iubirea şi trebuiesc adresate doar unui cerc restrâns de persoane, pentru că adresându-le celor din afara acestui cerc nu face decât să banalizeze puterea cuvântului respectiv şi astfel ştirbim însăşi iubirea celor cărora ar trebui sa i le adresăm cu adevărat.

Vă invit pe toţi să facem acest exerciţiu de a fi mai atenţi la cuvintele ce le rostim şi să încercăm să găsim în fiecare cuvânt puterea sa pe cale de dispariţie.

Pe drumul iubirii

2008-02-15T15:32:00.003+02:00

În ultima vreme s-a aşezat liniştea profundă a examenelor pe blogul acesta şi a devenit un adevărat deşert, fără strop de apă şi lipsit de viaţă. Dar cu forţe noi mă pregătesc să strig din nou în această pustie şi să îi dau viaţă, sperând să o transform într-o oază de bucurie şi relaxare pentru cei care intră să guste din ea. De asemenea vă îndemn să lăsaţi comentarii penru că după ele pot să îmi fac o părere cam ceea ce face plăcere oamenilor să citească. Pentru început o poezie.

Pe drumul iubirii

Suntem hoinari pe drumul iubirii
Şi escaladăm pante abrupte,
Ne pierdem în desişul pădurii
Ce-şi jeleşte crengile rupte.

Ascultăm sursurul pârâului
Care iute la vale goneşte
Şi pornim pe marginea hăului
Spre vârful iubirii celeste

Suntem purtaţi pe aripi de înger
Spre locuri ce sunt doar ale noastre
Ne-adăpăm cu lumină de fulger
Şi cu vinul din magice astre.

Drumul spre piscul iubirii e greu
Dar frumos ca paradisul pierdut
Căci taina iubirii ce arde mereu
E osteneala drumului străbătut.

Un drum spre împlinire

2008-01-27T20:49:00.000+02:00

Pierdut în plutirea unui fulg de zăpadă,
Mă regăsesc în urcuşul unui vapor de apă,
Dar mă sfarm din nou când ating înălţimi răcoroase
Şi mă pierd visător în lumini de fulgere joase!

Din lumina de fulger ce orbeşte subit noaptea,
Devin negura zorilor ce întunecă zarea
Şi apoi mă topesc în dulcele razei de soare,
Ca ceara la umbra focului de lumânare.

Iar mă transform în lumină, dar în lumină de soare,
Rătăcesc printre frunze, flori şi miresme de mare.
Deodată ating cu căldura-mi o piele de zână
Şi-mi găsesc împlinirea ţinându-o de mână!

Experienţe de pe platoul de filmare III

2008-01-26T21:24:00.000+02:00

Cu această postare voi conclude seria articolelor dedicate acestei frumoase experienţe din lumea filmului, fie acesta şi doar un simplu documentar. Desigur aceste zile mi-au oferit binecuvântatul prilej de a cunoaşte oameni noi pentru mine, mai ales acotri români, unii despre care auzisem, alţii despre care, din prea marea mea ignoranţă, nu autisem încă, însă de la toţi am avut ceva de învăţat.

Unul dintre primii acotri cu care am intrat în contact a fost Constantin Diţă, pe care îl cunoşteam deja de la filmările precedente. În acest film l-a jucat pe Lorenzo dei Medici. Încă din prima zi de filmări a avut loc o întâmplare care acum mi se pare haioasă, deşi atunci am cam rămas toţi de pe platou fără respiraţie. Trebuia filmat asasinatul lui Giuliano dei Medici, fratele lui Lorenzo, în timp ce amândoi se aflau la slujba de Paşti. Scenariul era că amândoi au fost atacaţi dar după o scurtă luptă Lorenzo reuşeşte să scape de agresorul său şi să fugă. Cei care trebuiau să îi omoare pe amândoi, precum şi cel asasinat în cele din urmă, erau cascadori profesionişti. Totul a fost pregătit şi explicat în detaliu dar la prima probă, în încăierarea aceea, din greşeală Constantin Diţă l-a lovit de-a binelea cu cotul în faţă pe atacator şi fugind, i-a dat şi un uşor brănci. Rezultatul a fost că după câteva fracţiuni de secundă cascadorul zbura prin aer nestingherit. Regizorul a încercat să-l prindă, dar nu a izbutit aşa că nu după mult timp cascadorul zăcea pe podea. Totuşi, nu a fost nimic foarte grav, şi cu încă câteva probe, scena a putut fi filmată fără nici o problemă.

Apoi un alt actor pe care am avut plăcuta ocazie să-l revăd acum este Candid Stoica. Cu el mă aflu în contact încă de la ultima filmare şi ne mai scriem, ne trimitem ultimile creaţii personale pentru a le comenta si analiza împreună. Am aflat că în curând va apărea o carte ce îi poartă semnătura.

Alţi doi actori de la Teatrul Naţional din Bucureşti pe care i-am cunoscut cu prilejul acestui documentar sunt Alexandu Georgescu (zis Jhonny) şi Virgil Ogăşanu, profesor la Institutul de Teatru. Alexandru Georgescu este fascinant prin modul în care reuşeşte să comunice cu lumea în absolut orice limbă, chiar dacă nu o ştie. Până la urmă, reuşeşte să comunice cu toţi foarte bine, fie verbal, fie nonverbal. De cealaltă parte alături de Virgil Ogăşanu am stat foarte mult timp deoarece trebuia să filmeze în camere diferite ale Palatului Farnese şi translocarea aparaturii dintr-o încăpere în alta necesita mult timp, astfel încât filmările s-au terminat pe la ora 4. În tot acest timp, ne-a delectat pe toţi cu mici povestiri haioase din de exemplu despre Tamara Buciuceanu şimulte bancuri.

Dincolo de toate acestea, am întâlnit actori în mare parte consacraţi, sau tineri în plină ascensiune şi totuşi au fost atât de deschişi, atât de comunicativi, atât de receptivi la tot ceea ce vroiau să transmită cei din jurul lor. De multe ori noi îi vedem doar în filme, sau pe scenele teatrelor şi avem impresia că între noi şi ei se află o distanţă irecuperabilă, deşi această distanţă este mai mică decât ne-am putea imagina. După cum am mai spus şi acum vreo doi ani după ce îl cunoscusem pe Cristi Chivu, este cu totul alt lucru să cunoşti persoana ce se află întradevăr în spatele imaginii pe care o poţi vedea pe micul ecran.

Experienţe de pe platoul de filmare II

2008-01-26T11:07:00.000+02:00

De multă vreme, chiar de când eram mai mic, mă întrebam oare cum o fi să fi actor şi să filmezi un film şi iată că, pe nepregătite, la aceste întrebări am primit un răspun cât se poate de direct: am jucat într-un film documentar!! E drept că nu este o mare producţie hollywood-iană şi că nici rolul ce l-am jucat nu a fost nu ştiu ce mare provocare, dar totuşi am putut vedea cam cum este să fii în pielea unui actor.

În ultima zi de filmări mi-a venit şi mie rândul să intru la garderobă, să îmi pun costumul de împărat şi apoi să-mi aştept şi mie rândul la machiaj, ştiind că cea care avea să-mi pună nişte fire de barbă artificiale cu ceva vreme în urmă făcuse machiajele celor de la Rammstain pentru videoclipul piesei Ohne dich şi la vreo alte 4 filme germane. Apoi, cu multă emoţie a ajuns şi clipa când am păşit din nou pe platoul de filmare, de data aceasta nu ca traducător, ci ca actor, având misiunea de a interpreta rolul împăratului Carol V.

Iniţial pe planul de filmare erau trecute 2 scene, una filmata din 2 perspective, iar cealaltă din 3. La prima probă eram foarte emoţionat de frică să nu fac ceva greşit, deşi era doar o probă, însă totul a ieşit bine. Am primit laude de la regizor aşa că am pornit cu multă încredere atunci când pentru prima dată s-a auzit "action".

Nu este deloc floare la ureche să fi actor de film. O dificultate pe care eu o resimţeam mereu era aceea de a nu privi niciodată camera, care se afla la 10 cm de faţa mea şi se tot mişca, pe o şină, în stânga şi ăn dreapta. În cele din urmă totul este un exerciţiu de concentrare şi autocontrol. Totul se pare că a ieşit bine, întrucât regizorul a hotărât să mai filmeze o scenă cu mine care nu era trecută în plan plus câteva prim-planuri.

După vreo 2 ore şi jumătate în pielea împăratului Carol V a căzut şi ultimul "cut" pentru actorul din mine şi am fost nevoit să las în urmă realitatea unui personaj în a cărui piele începea să îmi placă să fiu, iar ziua a continuat încă multe ore, reluându-mi activitatea iniţială de traducător. Dar peste toate acestea, orcât de neimportantă ar fi fost, aceasta este prima mea experienţă în lumea actoriei, o experienţă pe care cu greu aş putea-o uita dar care, destul de probabil, se va continua peste ceva vreme cu un mic rol într-un documentar despre împărăteasa Sissi!

VA URMA

Experienţe de pe platoul de filmare I

2008-01-24T23:24:00.000+02:00

Zilele trecute au fost atât de intense încât cu greu am mai găsit timp să îmi pornesc calculatorul, dar a meritat tot efortul, tot stress-ul şi toată oboseala. După scurta experienţă din octombrie, de data aceasta am avut ocazia să particip, ca traducător şi actor, la 5 zile de filmare pentru un documentar ce va fi difuzat de ZDF. AM avut ocazia să văd că lumea filmului nu este o lume plină de fascinaţie dar şi de muncă extenuantă, chiar şi câte 14, 16 ore pe zi.

Într-o zi obişnuită de filmări, cea mai uşoară muncă o au actorii care au de filmat doar câteva scene pe zi, în schimb toată echipa tehnică este de compătimit. Pentru tehnicienii ziua de lucru începe cam cu 2 ore înaintea ca aparatul de filmat să aprindă pentru prima dată beculeţul său roşu şi se termină cu aprox. 2 ore după ce cortina a căzut şi ultimul actor e deja demult în pat. Munca este atât de istovitoare încât la un moment dat intri într-un fel de transă şi totul se mişcă în mod automat. Doar când pe întreg setul de filmare se lasă liniştea nopţii târzii îţi dai seama de oboseală, de dureri, de coşmarul că mâine va fi o zi poate şi mai lungă.

Pentru mine, ca traducător, ziua de lucru începea când primul actor ajungea la machiaj! Aceasta era partea uşoară şi frumoasă a ceea ce aveam de făcut. Când acesta era gata, plecam cu el pe set-ul de filmare şi totul începea. Teoretic, munca mea era doar să facilitez comunicarea dintre actor şi regizor, însă....ba alt actor nu venea de la machiaj, ba trebuia discutat ceva cu administratia palatului unde filmam, ba trebuia facut cutare si cutare lucru. Astfel pentru scurte clipe am fost şi asistent de regie, şi asistent al cameramanului, rechizitor, pe scurt: cam tot ce era nevoie. Astfel cantitatea de muncă pentru mine s-a mărit considerabil. Cea mai scurtă zi de filmare a fost până la ora 00:00, pentru că la ultima scenă nu era nici un acotr român iar eu trebuia sa mă ocup de cazarea unui actor român ce tocmai venise şi am scăpat mai ieftin. Cea mai lungă în schimb a fost ultima, când ultimul "cut" a căzut la ora 3:14.

Partea frumoasă este că am cunoscut mai mulţi actori români destul de cunoscuţi, dar despre toate acestea....

VA URMA

Continuare

2008-01-16T12:36:00.000+02:00

Aş dor să continui postarea recedentă artătând cum, la începuturile creştinismului, tocmai această unitate indisolubilă dintre credinţă şi raţiune a asigurat creştinismului o răspândirea atât de rapidă şi eficientă, devenind singura religie din spaţiul occidental care a dăinuit până astăzi.

Creştinismul a avut neşansa de a se naşte intr-o epocă în care demitizarea religilor mitice era la faza finală. Practic religia în acea vreme nu mai avea nici o raţiune de a fi, unica formă de religiozitate persistentă fiind cea civilă, adică săvârşirea normelor cultuale pe care orice cetăţean trebuia să le împlinească pentru a nu fi considerat ateu şi, eventual, condamnat la moarte.

În acest context, creştinismul trebuia să facă o alegere rapidă a locului unde vroia să se încadreze. În cele din urmă, bazându-se pe experienşa ebraică în luptă cu religile monoteiste (subiect în care voi intra cu o altă ocazie) şi pe cuceririle filosofiei greceşti, creştinismul a ales să se situeze de partea raţiunii şi împotriva religiilor mitice. Spun acest lucru bazându-mă pe mai multe mărturii. De exemplu Iustin Martirul, studiase toate şcolile filosofice a acelor vremuri şi totuşi doar cunoscând creştinismul a găsit adevărata filosofie. Iustin considera creştinismul drept fiind adevărata filosofie şi credea că doar devenind creştin se poate împlini ca filosof.

Pe de altă parte Sfântul Augustin nu ezită să încadreze creştinismul în cadrul acelei teologia naturalis din cadrul triadei varoniene. Toate acestea denotă faptul că posibilitatea creştinismului de a-şi explica credinţa într-un limbaj accesibil tutoror i-a deschizi largi orizonturi. Practic în cadrul creştinismului gândirea raţională, trăirea interioară şi cultul exterior erau o unitate indisolubilă ce reuşea să unească toate dimensiunile fiinţei umane. La scurt timp religiile mitice au dispărut, filosofia a decăzut, dar creştinismul a rămas la aceeaşi vigoare până în secolul al XVII-lea.

Un ultim aspect ar fi acela că creştinismul declara mereu despre sine că este religia cea adevărată. După scepticismul iniţial, oamenii au început din ce în ce mai mult să creadă că această pretenţie a creştinilor era fondată, tocmai pentru căm pe lângă posibilitatea exprimării raţionale a credinţei, creştinismul propunea şi o morală, o morală trită intens şi în cel mai mic detaliu de fiecare membru al comunităţii creştine, dar şi de comunitatea creştină ca atare. Până atunci, filosofia propusese mai multe sisteme etice, dar acestea rămâneau doar simple teorii. Prin urmare, această unitate dintre raţiune, credinţă şi viaţă a putut susţine pretenţia de adevăr a creştinismului.

Fără doar şi poate, pentru ca creştinismul să-şi recapete vigoarea este necesar ca această unitate în 3 aspecte să fie din nou refăcută. Realitatea este însă cu totul alta: una gândim, alta credem şi altfel ne purtăm. Prin urmare, creştinismul însăşi prin gânditorii săi, nu trebuie să caute la celelalte religii, în relativism şi modernism temeiul crizei sale, căci acesta se află în însăşi interiorul său.

Credinţă şi raţiune

2008-01-14T18:55:00.000+02:00

După mai multe postări mai artistice, este timpul să revenim şi la alte lucrui mai "ştiinţifice"!

Din nou am ajuns să îmi pun întrebări şi să caut răspunsuri referitoare la raportul dintre credinţă şi raţiune. O tematică pe cât de vastă, pe atât de actuală. Criza religioasă a secolului nostru se datorează faptului că astăzi există un adevărat abis între raţiune şi credinţă, abis ce s-a adâncit încet dar sigur de alungul mai multor secole, sub privirile neştiutoare şi neînţelegătoare ale ierarhiei bisericeşti care a crezut că tomismul este suficient pentru a explica lumea şi lucrarea divină în lume. În timp ce, din punct de vedere intelectual, filosofia s-a mişcat, gândirea bisericii a rămas pe loc. Descartes şi Bacon au pus bazele sistemului de gândire modern, bazat pe demonstraţia matematică şi pe experiementul fizic repetabil. Pentru Descartes Dumnezeu a devenit doar o simplă demonstraţie matematică, spre întristarea unui mistic precum Pascal. Kant a dus mai departe fărâmiţarea metafizicii, scoţând divinitatea din câmpul de cercetare al raţiunii. Schleiermacher a transferat credinţa exclusiv câmpul extraraţional al sentimentului.....şi gândirea bisericii a rămas neclintită la tomism fără a incerc a să găsească un răspuns noilor provocări.

Astfel s-a ajuns în epoca modernă şi gândirea bisericii îl definea pe Dumnezeu tot ca şi causa sui iar Heidegger, criticând teologia filosofică nu putea decât să observe, pe drept, că acestui causa sui nu i se pot adresa rugăciuni, nu se poate îngenunchea în faţa causa sui care rămâne o realitate impersonală până la urmă. Iată deci că astăzi creştinismul se află în criză pentru închistarea într-un singur sistem filosofic, foarte bun, dar insuficient.

Pe lângă metafizic fiinţei, este nevoie şi de o metafizică a iubirii, care, până la urmă este tot fiinţă, doar că vine definită într-un mod diferit. Observ în scrierile acutalului Papă începerea acestui proces de trecere de la pura metafizică a fiinţei şi la metafizica iubirii. Departe de a fi un semn al influenţei NEw Age în biserică, această schimbare de paradigmă este semnul că abisul dintre credinţă şi raţiune începe să fie eliminat. Dumnezeu poate fi cunoscut şi cu ajutorul raţiunii, dar apoi trebuie să intrăm într-un contact personal cu acest Dumnezeu, astfel încât credinţa pe de o parte poate fi explicată raţional, iar pe de altă parte trebuie trăită. Doar când Biserica va reuşi să reconcilieze din nou credinţa şi raţiunea într-un limbaj accesibil şi oamenilor de astăzi criza religioasă ar putea să se atenueze.

(va urma)

Ceea ce vreu să fiu

2008-01-10T22:38:00.000+02:00

În beţia iubirii
Eu vreau să-ţi fiu vinul,
Ce-ţi îndulceşte destinul
Cu nectarul fericirii!

În întunericul nopţii
Vreau să fiu stea luminoasă,
Să-ţi luminez calea aleasă,
Să dau un sens vieţii!

În zâmbetul tău dulce
Vreau să mă pierd adesea
Ca fulgii de nea
Ce se topesc pe buze!

Orice pârtie are sfârşitul ei

2008-01-08T21:02:00.000+02:00

A mai trecut o vacanţă şi din realitatea ce acum câteva zile îmi arăta frânturi din paradis a mai rămas doar aminitirea şi lacrimile ce tânjesc după retrăirea unui timp sacru pentru percepţia mea. Rămâne bucuria pentru ceea ce a fost frumos şi durerea pentre cu s-a sfârşit aşa curând.
Unul dintre lucrurile ce m-au marcat în această vacanţă prin intensitatea trăirilor a fost excursia la Arieseni, binecuvântată, în primul rând, prin faptul că m-am putut pierde în zâmbetul EI zi de zi, am putut trăi împreună bucuria adusă de zăpadă şi ne-am putut săruta la zece noaptea sub mângâierile gingaşe ale fulgilor de nea ce dansau doar pentru noi.
Dar dincolo de aceste frânturi paradisiace, una dintre concluziile la care am ajuns este că ORICE PÂRTIE ARE CAPĂTUL EI! Ar putea suna puţin hilar, dar mi se pare o concluzie destul de profundă ce poate închide în sine misterul întregii vieţi omeneşti. Când alnecatul pe schiuri este încă străin, orice pârtie pare interminabilă şi căzăturile te descurajează mereu, genunchii trmură, muşchii sunt încordaţi şi cu fiecare căzătură îţi propui să o laşi baltă o dată ce ai ajuns jos. Şi totuşi......ajuns jos, mergi mai departe! Când schiatul devine o plăcere care te cuprinde şi de poartă în jos pe aripi de brazi şi râsete vesele, ajungi foarte uşor la capătul pârtiei.
La fel şi în viaţă, schiem pe diferite pârtii, cu înclinaţii şi dificultăţi diferite. Unele ne depăşesc şi am vrea să se termine cât mai repede, dar ele se încăpăţânează şi parcă se întind la infinit. Alteori schiem pe pârtii pe care le stăpânim, simţim cum ne intră fericirea în vene cu fiecare metru de coborâre şi am dori ca acestea să nu se mai gate, dar...capătul este la vârful degetului nostru.
Eu tocmai am ajuns la capătul pârtiei care mă îmbăta de împlinire, pe care am coborât-o în mai puţin de o fracţiune de secundă. Acum am început, fără voia mea, să cobor pe o pârtie pe care cad în continuu, care aş vrea să se termine, dar nu se termină. Tot ceea ce pot să fac este să visez că va veni o zi când voi ajunge şi la capătul acesteia şi atunci cu siguranţă nu voi lua teleski-ul să mă urc din nou în vârful ei.

Doar noaptea

2008-01-02T01:25:00.000+02:00

Doar noaptea se-aude tăcerea vorbind
Prin glasul lunii şi-al stelelor şoapte,
Pe aripi de îngeri în taină vestind
Că şi lumina răsare din noapte!

În noapte, cerul prăvale un fulger,
Ce hulpav se-nfruptă din negrul nocturn
Şi-aprinde în inimi uitate de cer,
Focuri sufocate în albul diurn.

Un foc, o iubire, un vis ireal,
Sortit a fi stins de-a zilei lumină,
Dar care se luptă să fie real,
Nu himeră, ci iubire divină.

Acest fulger ce luminează zarea
Învăluit în misterul tăcerii,
Dă glas unui foc ce transcende visarea
Şi arde tăcut pe altarul iubirii!

(26 decembrie 2007 pt Cristina, în amintirea noptilor cu fulgere)

Retrospectiva anului 2007 III. Hoinăreala

2007-12-31T16:01:00.000+02:00

În epoci poate nu foarte demult apuse dacă luăm eternintatea ca şi sistem de referinţă, marii înţelepţi îşi trimiteau ucenicii în călători lungi pentru ca şi acestea să se "înţelepţească"! Acest lucru ne arată că acea cunoaştere stric intelectuală pe care noi o absolutizăm astăzi, nu este nicidecum definitorie. Una e să fii inteligent, iar alta să fii înţelept!

În fiecare an îmi place să hoinăresc pe unde văd ochii şi încotro mă călăuzesc paşii pentru a putea vedea ceea ce fiind sedentar nu se poate vedea, oricâte cărţi aş citi. Am călătorit destul de mult anul acesta, dar partea cea mai frumoasă a călătoriei mele a fost drumul pe înălţimile înnorate a Munţilor Retezat. Departe de gălăgia oraşului şi de stressul aferent, am trăit un timp fără timp care, pentru câteva zile, curgea cu totul altfel, parcă în ritmul imprimat de sursurul pârâiaşelor ce se prăvălesc la vale printre pietre, pământ şi stânci. Dincolo de ploaia zilnică, am reuşit să văd soarele din zâmbetul celor din jur, mai ales din cel al EI.

Tot din această hoinăreală am învăţat că în viaţa noastră sunt anumite vârfuri pe care nu le putem escalada când vrem noi, am învăţat că o mână întinsă, poate fi întinsă din bunătate; am învăţat că pentru a cuceri un vârf e nevoie de sacrificiu şi că dintr-o echipă poate doar 2 reuşesc să îl cucerească: am învăţat să mă bucur de cucerirea lor trăindu-o ca şi cum aş fi fost şi eu acolo. Mi-am dat seama că în amintirea munţilor, visele noastre cele mai profunde dăinuiesc pe veci şi că va veni o zi când, într-o formă sau alta, tot munţii le vor face să devină realitate!

Retrospectiva anului 2007 II. Nuntă de vis

2007-12-31T01:09:00.000+02:00

De multe ori se spune că lucrurile frumoase trec repede şi neobservate! Totuşi, există momente când lucrurile frumoase trec repede intradevăr, dar nu rămân neobservate, ci lasă în urmă nepreţuite amintiri pe care le pătrăm mereu în suflet, nu în memorie! Astfel, în data de 7 iulie 2007 a avut loc un eveniment care nu m-a implicat direct ca protagonist, dar a fost una dintre cele mai intense trăiri din acest an ce a trecut mult prea repede: nunta fratelui meu!

Este frumos când doi oameni aleg să dea o altă semnificaţie relaţiei lor şi să se căsătorească; şi este sublim când acest pas este făcut de fratele meu. Am fost şi la alte nunţi, însă aceasta a fost cea în care am fost implicat emoţional cel mai mult, şi probabil îşi va păstra acest statut până ce şi eu voi face acest pas.

Nunta a trecut repede şi a fost de vis, dar amintirile au rămas atât de vi încât dacă închid ochii pentru o clipă, simt încă un suflet vibraţiile şi bucuria acelui eveniment, cu atât mai mult cu cât iată, deja mă pregătesc să fiu unchi si, pentru prima dată în viaţă, mă văd pus în faţa situaţiei de a mă gândi ce să iau cadou nepoatei mele care se va naşte curând.

Timpul trece repede, dar lucrurile frumoase rămân dea pururea în sufeltele celor dornici să le păstreze! Aşteptăm şi alte nunţi în familia Pătraşcu......dar se pare că următorul.......ar cam trebui să fiu eu :) .

Retrospectiva anului 2007 I. Fulgerul si focul

2007-12-27T11:10:00.000+02:00

Dincolo de întuneric, în orice noapte există lumină, iar în orice lumină există speranţă! Oricine este capabil să înfăptuiască minuni dacă reuşeşte să perceapă clar lumina din spatele întunericului şi, implicit, speranţa din spatele exasperării. Orice om poate face acest lucru prin propria voinţă sau dacă se lasă atins de aripa angelică a inspiraţiei de moment, dacă aceasta porneşte din cel mai adânc colţişor al sufletului, acolo unde întunericul şi noroiul încă nu au ajuns.

Într-o noapte călduţă de mai, în care se putea simţi plutind mirosul verii ce bătea la uşă cu gust de valuri, nisip şi cântece de pescăruş, inconştient am văzut lumina din spatele nopţii, când am scris câteva rânduri izvorâte dintr-un colţişor de suflet nealterat de propriul egoism, unei persoane pe atunci necunoscute! Curând această lumină a devenit un adevărat far în toiul nopţii, un adevărat izvor de trăiri inefabile dar de neuitat, care şi-au pus amprenta asupra mea.

Prima discuţie a fost despre fulgere. Un fulger se defineşte prin evanescenţa sa: se prăvale hulpav asupra întunericului nopţii, muşcă cu putere din el umplându-l cu lumină, apoi se stinge învăluit în misterul tăcerii nocturne. Un fulger se naşte şi piere în mai puţin de câteva secunde, dar experienţa fulgerului ne face să ne minunăm pentru câteva ore, zile sau chiar ani. Un fulger piere, un foc se naşte! Un foc în noapte ce poate fi doar un vis, un vis pe care totuşi noi îl putem face să devină mai real decât realitatea epidermică pe care suntem predispuşi să o considerăm absolută.

Experienţa fulgerului, căldura focului şi setea de iubire ne-a făcut pe amândoi să luptăm pentru menţinerea focului aprins de fulger, pentru a transofrma visul în realitate, pentru a pune bazele unei poveşti de iubire. Iată că acest foc acum nu poate fi stins nici măcar de spaţiu şi timp, două realităţi teoretic reale şi totuşi ireale prin neimportanţa lor. Desigur, nu este pentru nimeni uşor, însă acest foc şi dorinţa comună de a-l lăsa să ardă cât mai mult pe altrul iubirii este cel mai frumos lucru care mi se putea întâmpla anul acesta! Şi totul a pornit.......de la o scânteie......care la fel de bine putea să treacă neobservată, iar eu, probabil, mă aflam încă în întuneric!

Noutati

2007-12-26T13:21:00.000+02:00

Pentru a veni in intimpinarea vizitatorilor acestui blog, incepand de astazi 26 decembrie 2007 am implementat in cadrul blogului si un "search bar" google. Astfel puteti folosi aceasta pagina si ca motor de cautare pentru ceea ce va intereseaza. De exemplu, dupa ce cititi o postare si vedeti numele vreunui autor citat, puteti cauta imediat mai multe informatii referitoare la acesta. Sper ca acest nou instrument sa fie de folos cat mai multor vizitatori!

Sa traim liturgic Craciunul

2007-12-22T10:18:00.000+02:00

Efervescenţa Crăciunului ne disipează mereu atenţia spre nenumăratele aspecte seculare ale acestei sărbători, care ne antrenează într-un vârtej ameţitor al simţurilor şi alunecăm cu toţii pe făgaşe ce nu ne conduc tocmai la întâlnirea cu Dumnezeu. Ne străduim să organizăm totul cât mai bine, să facem bradul, să cumpărăm cadouri, să pregătim mâncăruri felurite, într-un cuvânt: ne pregătim să sărbătorim. Dar ce sărbătorim? Adesea pierdem din vedere această întrebare, iar când conştiinţa noastră îşi face auzită vocea firavă prin gălăgia cu care ne înconjurăm sistematic şi ne pune această întrebare, de cele mai multe ori dăm un răspuns evaziv pe care l-am învăţat încă de mici de la părinţi, bunici, preot: „Sărbătorim Naşterea lui Isus.” Un răspuns corect, un răspuns predefinit pe care îl ţinem pregătit în arsenalul nostru pentru momentul când ne confruntăm cu această întrebare deranjantă, dar, în acelaşi timp, un răspuns care a devenit dureros de impersonal, în contextul în care Dumnezeu doreşte să ne întâlnească personal în faţa ieslei. Noi trimitem la întâlnirea cu Dumnezeu corpul, dar nu şi sufletul; individul, dar nu persoana! În faţa ieslei, devenim doar simple prezenţe ce strălucesc prin absenţă; suntem prezenţi şi absenţi în acelaşi timp, adică prezenţi pentru noi şi absenţi pentru Cel ce doreşte să ne întâlnească.
Desigur, la fiecare predică de crăciun, orice preot ne atenţionează să nu pierdem din vedere ceea ce sărbătorim de fapt. Această atenţionare este atât de des repetată, încât a devenit clişeu, prin urmare o trecem cu vederea. Într-o lume plină de miraje şi golită de (R)ealitatea care de fapt o susţine, re-trăirea Naşterii Domnului nu se poate atinge doar printr-o atenţionare devenită clişeu, ci prin hotărârea noastră fermă de a merge şi a ne astâmpăra setea de divinitate la cel mai limpede izvor cu putinţă. Care este acest izvor? Liturgia!

„Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiinţei” (Troparul Naşterii Domnului)
Naşterea lui Hristos a adus „lumina” pe pământ, lumina pe care întunericul nu o va birui; lumina cunoştiinţei, a înţelegerii, a Adevărului, pe care întunericul ignoranţei omeneşti nu o va putea birui. Credinţa nu este un pur sentimentalism, ci o formă de cunoaştere, desigur nu o cunoaştere tehnică, ştiinţifică după cum definim noi astăzi acest termen, ci o cunoaştere profundă o cunoaştere statornică a unei realităţi complexe, o cunoaştere ce îşi are fundamentul într-o recunoaştere a lui Dumnezeu care s-a făcut om şi într-o re-cunoaştere a paradsului pierdut, pe care Hristos vine să ni-l re-dea prin întruparea sa. De aceea, în cadrul Paremiilor ce se citesc la Vecernia Naşterii Domnului este reluat un fragment din Isaia, care mărturiseşte tocmai acest lucru: „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul, şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi viţelul şi puiiul de leu vor mâncă împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica, şi puii lor vor sălăşlui într-un loc, iar leul ca şi boul va mâncă paie; pruncul se va juca lângă culcuşul viperei şi în viziunia şarpelui otrăvitor copilul îşi va întinde mâna. Nu va fi nici o nenorocire şi nici un prăpăd în tot Muntele meu cel sfânt!”
Aşadar, lumina Naşterii Domnului ne ajută să întelegem că împărăţia lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta” şi că prin întruparea lui Dumnezeu, toată creaţia este readusă la demnitatea sa iniţială, despre care o altă Paremie din cadrul aceleiaşi Vecernii ne mărturiseşte, reluând primele 13 versete ale Facerii.
Prin Naşterea lui Hristos, „lumina cunoştiinţei” ne ajută să înţelegem că Adevărul nu este un concept, după modelul filosofiei greceşti, ci o Persoană, iar mântuirea o putem afla doar întalnindu-ne cu acea Persoană care nu ezită a se coborâ atât de mult, încât să ia forma uneia dintre cele mai fragile creaturi: omul. Această coborâre a divinităţii spre umanitate pune în criză „valorile” seculare moderne. Dincolo de depăşirea a ceea ce este mare în univers, esenţa lui Dumnezeu este auto-coborârea spre ceea ce este mai mic. Avem de a face cu o inversiune axiologică între maxim şi nimim, între mic şi mare, între universal şi particular. Prin întruparea lui Dumnezeu minimul devine maxim, cel mic devine mare, iar particularul mai important decât universalul. Despre acest lucru mărturiseşte şi Hölderlin, poet al romantismului german, care pe frontispiciul operei sale denumite Hyperion scria că secretul divinităţii este faptul de a nu fi limitat de ceea ce este mai mare dar, în acelaşi timp, puterea de se coborâ spre ceea ce este cel mai mic.
Trăind liturgic sărbătoarea Naşterii Domnului, „lumina cunoştiinţei” ne mai arată că „chipul cel neschimbat al Tatălui, pecetea veşniciei lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare; că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ce nu era, om făcându-se, din iubire de oameni.” Această primă stihiră a Vecerniei Naşterii Domnului, pe lângă învăţăturile dogmatice ce le conţine, de destăinuie şi motivul pentru care Dumnezeu s-a întrupat: iubirea sa de oameni. Dumnezeu vrea să salveze omul căzut, luând înfăţişare de om şi dorind să intre în cel mai intim dialog cu noi. Ne cheamă la această întâlnire faţă către faţă, ne cheamă pentru că ne iubeşte iar iubirea divină este o iubre mântuitoare, o iubire creatoare.

„...că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat să se închine ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să te cunoască pe tine, Răsăritul cel de sus.”
Prima parte a troparului Naşterii Domnului corespunde acţiunii divine, căci Dumnezeu, prin intermediul întrupării sale, ne arată „lumina cunoştiinţei”, iar noi putem vedea (R)ealitatea într-un mod cu totul diferit decât realitatea prozaică. Totodată prin revelarea sa supremă, Dumnezeu lansează chemarea sa fiecărui om în parte, dorind să ne întălnească pe toţi în faţa ieslei, într-un mod personal, în care noi trebuie să avem umilinţa de a-L privi pe Dumnezeu întrupat, faţă către faţă, privilegiu pe care Moise şi profeţii Vechiului Testament nu l-au avut.
Acestei iniţiative divine, i se cuvine un răspuns hotărât din partea omului, iar partea a doua a troparului, mai lungă decât prima, ne prezintă modul corect de a răspunde acestei iniţiative.
A da un răspuns acestei iniţiative nu este greu deloc. Dumnezeu nu ne cheamă la lucruri abstracte ci, chemându-ne personal pe fiecare, i se adresează fiecărui om în „limbajul” său (cei ce slujeau stelelor, de la stea au învăţat), însă atunci când omul se lasă condus de acestă chemare, indiferent de limbajul folosit, rezultatul este exact întâlnirea cu Dumnezeu (să se închine ţie Soarelui Dreptăţii), recunoaşterea lui Dumnezeu (şi să te cunoască pe tine) si re-cunoaşterea demnităţii noastre pierdute prin intermediul păcatului (Răsăritul cel de sus). Magii, au urmat limbajul lor, adică citirea stelelor, au ajuns la grotă, l-au recunoscut pe Dumnezeu şi i s-au închinat, Răsăritul fiind simbolul începerii unei noi vieţi, o viaţă de har.
Recunoscând pe Dumnezeu în persoana acelui prunc inocent, magii „i-au adus daruri scumpe; aur ca unui împărat al veacurilor; tămâie, ca unui Dumnezeu al tuturor şi ca unul mort de trei zile; şi smirnă, ca unuia fără de moarte”, după cum o altă stihiră a vecerniei Naşterii Domnului ne aduce la cunoştiinţă. Acest lucru vine să ne arate că această întâlnire cu Dumnezeu şi această recunoaştere a divinităţii nu poate rămâne fără ecou în comportamentul nostru. Darurile pe care noi trebuie să i le aducem pruncului sunt sacrificiile pe care trebuie să le facem zi de zi, strădaniile noastre, durerile noastre, pentru ca Dumnezeu să le poată transforma, prin intermediul acestei întâlniri, în izvor de mântuire.

„Doamne mărire Ţie!”
Dacă reluăm cu atenţie primul articol al Crezului niceno-constantinopolitan, articol ce se referă la credinţa Dumnezeu-Tatăl, ne putem da seama că Dumnezeu este prezentat în două moduri: în primul rând ca şi Tată, iar în al doilea rând ca şi stăpân peste cele văzute şi cele nevăzute, deci ca Suveran. Astfel se îmbină ideea siguranţei şi iubirii familare, cu puterea cosmică divină, căreia îi corespunde mărirea. Analizând această „mărire” pornind de la îmbinarea delor două concepte, ne putem da seama că aceasta nu se referă doar la mărirea regală cum suntem tentaţi să credem, ci şi la o altfel de „mărire” pe care o putem percepe doar în faţa ieslei şi a crucii.
Prin urmare, vă invit pe toţi să trăim mai mult în mod liturgic sărbătoarea Naşterii Domnului şi mai puţin în mod profan; să dăm curs acestei chemări a lui Dumnezeu de a ne întâlni în faţa ieslei pentru a putea intra în dialog cu El, ştiind că Dumnezeu are pentru noi doar „cuvinte de mântuire.” Căci doar în faţa ieslei şi a crucii putem percepe într-un mod adecvat adevărata esenţă a lui Dumnezeu, căruia i se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, Tatălui, Fiului şi Sfântului spirit; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Consideratii

2007-11-22T01:58:00.000+02:00

Parcurgând rândurile indicate de profesorul care conduce seminarul despre teologia lui Joseph Ratzinger, cred că am descoperit un lucru destul de interesant. De fapt, nu este o descoperire ca atare, ci mai mult de o “intuitţie filosofico-ştiinţifică” ce trebuie aprofundată, studiată şi, doar apoi, trasă o concluzie.
În cartea sa Introduzione al Cristianesimo, Ratzinger vorbeşte la un moment dat despre numele atribuite lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Desigur, accentul cade pe discutarea pasajului din Cartea Exodului unde, la cererea lui Moise, Dumnezeu îşi revelă numele: “Eu sunt cel ce sunt!” Totuşi, acutalul Papă se oprea atunci şi asupra numelui El pe care poporul ales îl folosea pentru denumirea lui Dumnezeu, la început sub această formă, ulterior sub forma de Elohim, construcţie gramaticală ce indică o pluralitate în unitate, fiind una dintre prefigurările Sfintei Treimi din Vechiul Testament.
Să revenim însă la numele El. Exact acelaşi nume îl putem întâlni şi în mitologia canaaneeană. În această mitologie, destul de necunoscută până la descoperirile de la Ras Shamra şi oricum destul de lacunară, El este zeul suprem primordial. O dată cu apariţia tânărului zeu Baal (poate de inspiraţie egipteană??), între aceştia se instaurează o relaţie de concurenţă, care culminează, cu lupta mitologică dintre aceştia. Baal iese învingător, iar El este exilat la “marginile lumii” pentru totdeauna. Totuşi, El, nu poate renunţa atât de uşor la suveranitatea sa, astfel încât se aliază cu un alt zeu tânăr, pe nume Yam căruia îi promite ereditatea suveranităţii dacă intră în luptă cu Baal. Yam, desigur tentat de această perspectivă, porneşte lupta împoriva lui Baal ajutat fiind de două buzdugane magice, dar este, la rândul său, înfrânt de puternicul Baal, care astfel îşi consolidează suveranitatea sa, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi zei din Orientul apropiat.
Desigur, în mod logic ne punem următoarea întrebare: de ce El este un nume utilizat atât de evrei cât şi de canaaneeni? Acesta este de fapt câmpul ce trebuie săpat în adâncime pentru a găsi un răspuns cât mai exact şi aceasta este şi intuiţia de care vorbeam. Ca un punct de plecare, aş tinde să cred că acest nume este o ereditate semitică comună ambelor popoare. Desigur, cu timpul El a devenit pentru evrei un Dumnezeu personal, unic şi atotputernic. Pentru a-şi arăta supremaţia asupra evreilor, canaanenii au plăsmuit această luptă dintre El şi Baal, terminată desigur cu înfrângerea lui El, iar acest lucru ar arăta, din punct de vedere canaanean, supremaţia lui Baal asupra Dumnezeului evreilor.

Focul de pe cer

2007-11-16T19:53:00.000+02:00

Eram pe drumul de întoarcere spre locaşul meu după o zi obositoare. Stăteam bine dosit pe scaunul tare al autobuzului, cu mâinile îngheţate şi cu pleoapele tot mai grele pe măsură ce înaintam agale, legănat de gropile din asfalt şi suspensia stricată a autobuzului. Afară, ploaia purificase aerul incadescent şi greu respirabil al Romei, deja de vreo 2 zile, iar acum contenise de puţină vreme, făcând loc pe scena lumii şi unor firave raze a unui soare obosit ce se îndreaptă grăbit spre apus. În jurul meu...o atmosferă numai bună de dormit, de aceea nu am putut să nu cad pradă unor aţipeli fugare.
La un moment dat, am ridicat capul să mai arunc o privire plictisită prin geamul murdar, deşi încă ud de la ploaie, şi într-o clipă m-am trezit puţin speriat când am văzut că cerul Romei luase foc. Norii care mai rămăseseră, au fost aprinşi de roşeaţa razelor de soare, devenind nişte flăcări imense ce ardeau fără a se mistui şi fără a se mişca. Parcă era un foc uriaş filmat cu încetinitorul pentru a putea concede fiecărei flăcărui un moment de glorie. Era un foc care speram că arde în tăcere răutăţile omenşti, un foc care purifică lumea de ură, un foc care se aprinde în inimile tuturor pentru a le face mai blânde.
M-am uitat în jurul meu, dar nimeni în afară de mine nu avea ochii să vadă ceea ce eu vedeam. În dreapta mea, o doamnă mai în vârstă cu faţa ridată şi foarte plictisită! Dorind să împărtăşesc celorlalţi minunea care m-a trezit din letargie, îi atrag atenţia cu bunătate: „Doamnă, uitaţi ce frumos arde cerul!” După ce a scrutat cu colţul ochiului stâng focul de pe cer mi-a zis: „Nu mi se pare nimic deosebit!” şi a căzut mai departe în plictiseala ei, desigur mult mai specială.
Câteva staţii mai departe, s-a urcat o doamnă asiatică şi, în învălmăşeala din autobuz, şi-a găsit un loc, tot lângă o doamnă italiancă ce îşi savura plictiseala. „Pleacă de lângă mine, străino. Voi aţi venit să ne furaţi ţara.......” şi discursul a continuat cu multe alte invective. M-am uitat din nou afară, dar focul pierise!

Plouă

2007-11-01T21:15:00.000+02:00

Plouă necontenit! Plouă atât de mult, încât s-au udat şi aripile îngerilor, devenind prea grele pentru a-i purta pe aceştia deasupra norilor, iar astfel îngerii se îndreaptă plutind spre pământ. Chiar şi atunci când ţi-ai luat zborul, poţi plonja în vârtejuri întortocheate spre locuri nedesluşite, dincolo de negura realităţii. Totuşi, îngerii mai jos de pământ nu pot cădea! EA este un înger ajuns, ca prin minune, pe pământ, cu aripile îmbibate până la refuz în lichidul transparent al proprilor lacrimi şi mi-a promis că, atunci când aripile i se vor usca, mă va lua cu EA dincolo de nori, îmi va da şi mie aripi, iar astfel vom putea zbura îmbrăţişaţi şi cu ochii închişi spre misterul unei iubiri adevărate. Datoria mea este să evit prelingerea altor lacrimi din ochii ei jucăuşi, lacrimi ce i-ar îngreuna şi mai mult aripile! Îmi dau silinţa şi aştept......momentul înălţării noastre definitive spre văzduhul azuriu al iubirii.....aştept să trecem împreună de la contemplarea iubirii la deplina trăire a acesteia, contopindu-e într-o unică flacără ce va arde pururi pe altarul istoriei noastre comune.

Fragmente dintr-o piesa de teatru

2007-10-30T22:36:00.000+02:00

T: O Doamne, şi ce prost am fost când am crezut ce am citit! Nu îmi pot explica cum am putut crede asemenea cuvinte goale, care nu corespund câtuşi de puţin vieţii reale! Trăiesc în imaginar şi imaginarul s-a sălăşluit puternic în mine, astfel încât eu consider real ceea ce este imaginar şi imaginar ceea ce este real. O crudă inversiune, o capcană diabolică în care eu am căzut şi care a devenit propriul meu viciu, a cărui gheare se înfig adânc în mine provocându-mi o durere uriaşă. Mă pierd în labirintul dintre imaginar şi real, dorind s-o găsesc pe Ariadna care să mă scoată din el, dar nici măcar nu ştiu dacă această Ariadna este imaginară sau reală.

Iubirea.....da, iubirea, o floare frumoasă ce se veştejeşte la fel de repede cum un gând apune în tenebrele ignoranţei. Mai de folos ar fi însă o floare urâtă ce se veştejeşte agale!

T: Sunt ULTIMUL om de pe acest pământ. Nu valorez nimic pentru nimeni. Pentru cea care mă iubeşte (râzând isteric) în pragmaticul stil modern, momentan sunt alţii mai importanţi ca mine. Pentru familiea mea sunt alte lucruri mai importante de făcut, iar pseudo-prietenii mei îşi dau ochii peste cap numai când mă văd venind. Sunt ULTIMUL om şi de aceea trebuie să stau pe jos, pe acestă gresie rece. Patul? La ce îmi foloseşte. Patul este făcut doar pentru oamenii importanţi de pe toate locruile în afară de ultimul! Doar ei au dreptul să-şi întindă corupul destins pe o saltea moale şi să-şi pună capul pe perini de pluş, căci ei nu sunt ULTIMII oamenii, ci sunt mai în frunte. Ei chiar contează pentru cineva şi de aceea au dreptul să stea în pat. Eu?? (pufnind în râs) eu nu contez pentru nimeni, prin urmare locul meu este pe jos. Şi este aşa de bine pe gresia rece!! Simt cum răceala gresiei de sub mine se contopeşte armonic cu focul vinului din mine, formând o singură entitate: sufleteul ULTIMULUI om. Este prima dată când conştientizez acest privilegiu de a fi ULTIMUL, de a nu conta pentru nimeni. Ar trebui să mă bucur (se ridică în fund, stergânduşi lacrimile de la ochi şi din barbă) să exult, să petrec, căci nu am nici o responsibilitate faţă de nimeni.

NU sunt legat de nimeni. Şi totusi nu percep gustul acestei libertăţi frivole. Aceasta nu este libertate, este o sclavie, o sclavie a indiferenţei care i-a contaminat pe toţi din juurul meu, până la ultima persoană, care, desigur SUNT EU. Eu am privilegiul de a fi ULTIMUL prin definiţie

Fragment

2007-10-28T23:09:00.000+02:00

M-am născut în epoca greşită! M-am născut cu cel puţin 200 de ani prea devreme! Am citit cărţile pe care învăţătoarea, profesorii şi părinţii mi le-au recomandat şi de care trebuia să nici nu mă ating. Ieşeam mult mai câştigat dacă, în loc să citesc, mă jucam fotabl, sau mergeam şi eu cu colegii mei mai năzdrăvani la furat de mere, pe care oricum nu le mâncam, dar aveam satisfacţia că nu am trăit degeaba. Însă eu am ales mereu partea inutilă! Am citit Cireşarii şi am văzut cum între Maria şi Dan se înfiripă o dragoste curată. Am citit Romeo şi Julieta, constatând cu admiraţie că dragostea este mereu pe primul loc în viaţa omului, înaintea onoarei, înaintea stupidelor prejudecăţi omeneşti şi înaintea vieţii însăşi. Am citit Tristan şi Isolda, şi am crezut că nimic nu este mai important decât dragostea şi că aceasta este unicul scop al vieţii care contează cu adevărat. Am citit şi am crezut! Am crezut ce am citit! Am crezut că ceea ce citesc sunt mărturii de viaţă şi nu doar simple invenţii! Trăiesc prin cărţi şi cărţile trăiesc prin mine, dar nici eu şi nici ele nu trăim cu adevărat, ci simulăm o viaţă care nu există nici pentru mine şi nici pentru ele

Fragment

2007-10-19T19:34:00.000+03:00

Andrei se opri atunci din povestit cu o oarecare tristeţe în glas, semn că zise povestea din tot sufletul. Câteva clipe nimeni nu zise nimic, căci însăşi părinţii lui erau surprinşi de tot ce auziseră. Totuşi după câteva clipe, Andrei o strânse pe mama lui în braţe, iar tatăl spuse:
-Foarte frumoasă poveste. Chiar ne-a fascinat şi pe noi. Cred că ar trebui să citim mai des poveşti. Dar cine ţi-a spus-o?
La auzul acestei întrebări Andrei se întristă mai mult, dar zise apoi zâmbind:
-Chiar nu este o poveste. Numai ca voi oamenii mari nu puteţi vedea lucrurile acestea frumoase care ne înconjoară.
Ridicându-se vioi, Andrei merse la malul lacului şi se aplecă spre apă. Îşi plimbă mâna prin apă puţin şi se întoarse la părinţii lui cu pumnul strâns. Ajuns lângă ei deschise palma iar în palmă avea o perlă minunată, foarte strălucitoare. Părinţii rămăseseră năuciţi de acest fapt. Şi apoi Andrei zise din nou cu melancolie:
-Într-un fel îmi pare rău că si eu voi ajunge mare. Parcă nu aş vrea să mai cresc, fiindcă voi deveni şi eu incapabil de a mai vedea lumea frumoasă de dincolo de ape!

Frunzele cad şi la Roma

2007-10-15T22:32:00.000+03:00

Sub vântul ce suflă
Din inimi îngheţate
Şi suflete împietrite,
Frunzele cad şi la Roma

Printre razele reci
Ca vantul ce bate
Peste suflete împietrite,
Frunzele cad şi şa Roma

Printre ramuri de palmieri
Ce se miscă molatic
În bătăile vântului rece,
Frunzele cad şi la Roma

Printre ruine somptuase
Şi cupole măreţe
Cu cruci împietrite,
Frunzele cad şi la Roma.

La cumpăna evanescentă
Dintre visul verii ce-a fost
Şi prezentul toamnei ce este,
Frunezele cad şi la Roma.

Însemnări

2007-10-13T13:28:00.000+03:00

Să nu uităm că timpul nu este etern şi că eternitatea nu este temporală! Ieşirea din timp coincide cu intrarea în eternitate. Omul va fi etern doar în măsura în care este capabil să realizeze lucruri ce pot ieşi din barierele timpului. Prin urmare, eternitatea omului nu este o caracteristică intrinsecă a individualităţii sale, ci o consecinţă firească a lucrării sale personale. Astfel, omul se naşte cu potenţialitatea de a fi etern, dar cei mai mulţi nu reuşesc să o actualizeze, preferând să se cantoneze în efemeritatea materiei, ratând astfel adevărata frumuseţe a vieţii, care se ascunde, învelită în petale de flori, în spatele vizibilului epidermic al materiei.
Fundamentul atitudinii venerative a anumitor oameni în ceea ce îi priveşte pe defuncţii familiei este tocmai această eternitate personală prin operă a defuncţilor. Mormintele defuncţilor devin, dacă acest tip de eternitate există, simbolul unei comunicări profunde între două nivele diferite a realităţii. Simbolul, pornind de la etimologia grecească a acestui cuvânt, are menirea de a pune la un loc două realităţi. Mormântul devine un simbol puternic pentru că face conjuncţia între planul temporar linear şi continuu a celor în viaţă şi planul vertical, etern şi discontinuu al sufletelor fără corp.
De menţionat că această conitnuitate a planului temporar linear nu este neapărat o virtute. Înţeleg termenul în sensul în care Mircea Eliade îl înţelege în Sacru şi profan, unde continuitatea timpului profan are deficienţa că momentele trecute nu pot fi recuperate şi retrăite, în timp ce timpul sacru, prin discontinuitatea sa, face posibilă perpetua retrăire a oricărui moment. Astfel, prin conjuncţia mormântului, cei din planul temporar linear şi discontinuu pot intra în legaătură cu planul etern şi discontinuu, pentru a retrăi orice moment din opera personală prin intermediul căreia persoana iubită a devenit eternă.

Conquest of paradise

2007-10-09T01:01:00.000+03:00

When I’m with you,
Nothing seems to be important anymore!
Nothing’s greater than your presence
Nor more pleasant than your touch.
Nothing’s sweeter than your smile,
Nor more melodic than your voice.
Noting’s more bluer than your eyes,
Nor more reder than your lips.

So I close my eyes
An listen to the silence arround me.
I see only the sky in your eyes,
Red wine on your lips
And the black velvet of your hair.
I hear only the melody of your words,
The strong beat of your heart
And your sweet respiration.

For a while, I feel I’m in paradise!
Together we won back what we lost a long time ago.

O vară care....nu e vară

2007-10-01T01:43:00.000+03:00

Roma şi-a dat silinţa să mă întâmpine regeşte, dar nu a făcut decât să mă mâhnească şi mai mult! Iubesc vara! Nu atât pentru soare şi căldură, ci pentru că vara este pentru mine simbolul reîntoarcerii la cuibul meu unde toate lucrurile se măsoară altfel.
Când am ajuns la Roma, încă de la ieşirea mea şovăielnică pe treptele păsării metalice obosite după atâta drum, care m-a smuls nemilos din mijlocul celei mai frumoase reverii, m-au întâmpinat razele îndrăzneţe ale unui soare călduţ, care parcă nu ştia nimic de ceaţa, ploaia şi frigul de acasă. Frunzele palmierilor se unduiau alene, mişcate de mirosul mării. Oriunde priveam, vedeam doar palmieri exotici, câmpuri verzi, copaci în deplinătatea forţelor şi auzeam mereu melodia zburdalnică a părărelelor. Ce vară frumoasă!!
Şi totuşi, toţi palmierii, toată verdeaţa, toate păsărelele, cerul albastru şi razele soarelui, nu au nici măcar valoarea unei frânturi microscopice din frunza galbenă care, în plutirea sa buimacă spre pământ, mi-a mângâiat tandru vârful nasului. Mirosul toameni din acea frunză persistă şi acum în nasul meu. Vreau toamna înapoi! Vara de aici....nu e vară, ci, parafrazândul pe Schopenhauer, copia infidelă a unui prototip... (de data asta) realizabil!

Deasupra norilor

2007-10-01T01:39:00.000+03:00

De sus toţi norii par albi şi pufoşi ca nişte perinuţe imense de pluş! Aş dori să mă pot cufunda în moliciunea norilor şi în albeaţa lor ireală, ca într-o mare tihnită de ciocolată albă. Şi totuşi, aceste caracterisitci nu sunt decât o iluzie izvorâtă din fantezia nealterată a fiinţei umane şi din credinţa nătângă, dar sublimă, că basmele nu sunt doar nişte simple scorneli.
Norii sunt frumoşi prin evanescenţa lor! Prin urmare, mă aflu suspendat artificial undeva între divinitate şi evanescenţă, între perfecţiune şi ceea ce este considerat de mulţi imperfecţiune, între cel mereu egal cu sine însuşi şi norii care nu sunt niciodata la fel. Amândouă prezenţe sunt la fel de reale şi copleşitoare în felul lor.
Aristotel definea virtutea drept fiind calitatea lucrurilor de a-şi realiza pe deplin esenţa lor. Iată că norii sunt „fiinţări” extrem de virtuoase, întrucât îşi realizează din plin prorpia esenţă: sunt evanescenţi şi dau puterea de a crede în basme.

Note despre creştinism şi buddhismul tibetan

2007-09-19T21:08:00.000+03:00

Pe lângă dialogul ecumenic, Biserica Catolică acordă o mare atenţie şi dialogului inter-religios, ca mijloc de cunoaştere a aproapelui, în vederea unei colaborări cât mai ample în diversele probleme cu care omenirea se confruntă. Totuşi, dialogul inter-religios nu are doar menirea să favorizeze o cunoaştere reciprocă cât mai profundă, ci şi să contracareze dezvoltarea sectelor de tip new age care, în lumea occidentală, sunt foarte la modă. Aceste secte preiau doar ceea ce le convine din toate religiile, creând ideologii periculoase care induc aderenţilor acestora impresia că sunt mici dumnezei capabili să hotărască singuri asupra binelui şi a răului, căzând astfel, din nou, pradă aceleiaşi tentaţii precum, odinioară, protopărinţii nostri Adam şi Eva. Iată deci că şi după două milenii de creştinism...istoria se repetă! Printr-un dialog inter-religios onest şi transparent oamenii pot cunoaşte mult mai bine fiecare religie în parte, iar astfe riscul aderării la o sectă new age s-ar putea reduce! Mergând pe această linie, doresc să trasez, în mod schematic, câteva punte de întâlnire între creştinism şi buddhimsul tibetan.

Buddhiimsul tibetan

După cum bine se ştie, există mai multe curente sau şcoli buddhiste. De fapt, lipsa unei dogme clare şi a unui magisteriu au favorizat o răspândire orală a buddhsimului, ceea ce a condus, fără echivoc, la diferenţe de interpretare şi trăire a acestuia, în funcţie de regiunile în care s-a răspândit. Din această cauză, încă din jurul anului 250 î. Hr. Regele Asoka a adunat la curtea sa pe toţi marii maeştrii buddhişti din vremea sa pentru ca aceştia să dea o formă definitivă buddhismului. Astfel a apărut buddhismul Theravada sau „Doctrina celor bătrâni” care astăzi numără cei mai mulţi aderenţi, prinzând rădăcini în India, Sri Lanka, Indonssia, Thailanda etc. Din această şcoală buddhistă s-a desprins utlerior Mahayana, cea de a doua şcoală buddhistă după numărul de credincioşi. Aceasta a prins contur pe teritoriul Indiei, difuzându-se doar în ultima vreme şi pe teritoriul altor ţări. Din şcoala Mahayana s-a despdins apoi Vajrayana, care este practic buddhismul tibetan. Această ramură a buddhismului a preluat aproape în întregime învăţăturile buddhismului theravada şi mahayana, adăugând acestora o latură meditativă puternic impregnată de hinduism. Buddhismul Vajrayana este astăzi întâlnit în Tibet, Nepal, Mongolia şi mai recent în Japonia. Cel care a răspânit această şcoală buddhistă în Tibet a fost Padmasambhava, undeva la sfârşitul primului mileniu d. Hr, acest personaj fiind foarte onorat de buddhişti tibetani, alături de Buddha înuşi şi Milarepa.
Ca număr de credincioşi, buddhimsul vajrayana este cel mai restrâns, însă este, probabil, cea mai cunoscută ramură buddhistă din lume la ora actuală. Acest lucru se datorează faptului că în 1959 China a invadat Tibetul (la ora aceea o republică autonomă) distrugând mănăstirile buddhiste şi omorând călugării buddhişti. Foarte mulţi maeştri spirituali ai Tibetului au fugit în India la acea vreme, în frunte cu liderul lor spiritual, Dalai Lama. De acolo, mulţi dintre aceştia au luat drumul Statelor Unite şi a altor ţări din Europa Occidentală, unde au publicat numeroase cărţi şi au răspândit învăţăturile buddhimsului tibetan.
Unul dintre aceştia a fost şi Sogyal Rinpoche, autorul celebrei opere Cartea tibetană a vieţii şi a morţiii, apărută în limba română la editura Herald în 2004, fiind tradusă din engleză de către Walter Fotescu. Această carte este practic extinderea cărţii tibetane antice Bardo Todol Chenmo, mai cunoscută publicului sub numele atribuit acesteia, în mod eronat, de către primul traducător al său, W. Y. Evans-Wentz, care vroia să imite numele celebrei opere Cartea egipteană a morţilor, titlu însă cel puţin la fel de inpropriu. Bardo Todol Chenmo este de fapt o culegere de texte antice referitoare la moarte, destinată pentru a fi citită de către maeştrii spirituali discipolilor aflaţi în pe patul de moarte, pentru a le călăuzi sufletele acestora pe drumul cel luminos. Atuorul modern al Cărţii tibentane a vieţii şi a morţiii, a interpretat aceste invăţături, indicând oamenilor cum trebuie să trăiască astfel încât să aibe parte de o moarte serenă. Această carte este de o valoare inestimabilă întrucât este scrisă de un maestru buddhist stabilit în Statele Unite şi care a studiat cultura occidentală, de la filosofia greacă până la ştiinţa modernă. Prin urmare, cartea sa este mai mult decât o carte de invăţături buddhiste: este o corelare între învăţăturile buddhiste şi lumea modernă, în care, pe lângă învăţături, ni se oferă şi sfaturi practice referitoare la cum trebuie să ne comportăm cu muribunzii şi oameni nevoiaşi, valabile pentru orice om, fie acesta buddhist, creştin sau de orice altă religie.
Astfel punctele de întâlnire dintre crştinism şi buddhism despre care vreau să vorbesc, îşi au originea în antica operă Bardo Todol Chenmo, interpretată la lumina Cărţii tibetane a vieţii şi a morţii.

Impermanenţa buddhistă şi apatheia creştină

Vorbind despre moarte, se poate spune că oamenii de astăzi „mor nepregătiţi pentru moarte, la fel cum au trăit nepregătiţi pentru viaţă”, după cum bine afirma Sogyal Rinpoche în Cartea tibetană a vieţii şi a morţii. În faţa perspectivei moţii, cei mai mulţi oameni sunt cuprinşi de o imensă anxietate. De ce oare? Probabil pentru că nu ştim bine ce sau cine suntem cu adevărat şi tindem mereu să reducem viaţa la viaţa terenă, ceea ce este o eroare. Suntem practic roadele unui vast sistem de relaţionări care ne susţine, iar când apare perspectiva morţii ne temem să lăsăm totul în urmă. Instinctul ne face să ne agăţăm de fiecare lucru dn jurul nostru. Frica de moarte este cu atât mai mare cu cât suntem ataşaţi de mai multe lucruri inutile!
Buddhismul tibetan propune şi o soluţie pentru evitarea unei asemenea atitudini în faţa morţii: conştientizarea impermanenţei. Aceasta este una dintre învăţăturile buddhiste cele mai importante, astfel încât primul lucru prin care este condus un discipol nou al unui maestru spiritual este conştientizarea impermanenţei. Impermanenţa ne spune că lucrurile lumii sunt doar un vis de care nu trebuie să ne ataşăm. A trăi impermanenţa înseamnă a trăi fericiţi, întrucât atunci când este pierdut un lucru, omul nu devine trist, iar astfel şi firca în faţa morţii se diminuează. Pentru buddhismul tibetan, unicul lucru la care trebuie să ţinem morţiş este impermanenţa, întrucât mesajul acesteia este speranţa care există în moarte.
În ceea ce priveşte creştinismul, aceste învăţături nu sunt deloc greşite. Putem găsi numeroase pasaje biblice prin care Dumnezeu ne transmite că nu trebuie să ne ataşăm de lucrurle terene, materiale. Amintesc doar imaginea păsărilor despre care Cristos spune că nu seamănă şi nu strâng în hambare şi totuşi Dumnezeu are grijă de ele.
Evagrie Ponticul introduce în teologia orientală termenul de apatheia, tradus în limbaj modern prin impasibilitate. Putem spune că apatheia lui Evagrie Ponticul este expresia grecească a impasibilităţii tibetane! Evagrie tratează această problemă în lucrarea sa Tratat practic despre viaţa monastică în punctele 63-70. Apatheia nu este altceva decât a nu te ataşa pasiunilor lumeşti, mintea rămânănd neperturbată de lucruri inutile. Sufletul impasibil nu este acela care nu simte nimic în faţa lucrurilor vieţii, ci cel care rămâne imperturbat chiar şi la amintirea acestora. Omul care ajunge la impasibilitate este un om mai liber şi mai bogat, întrucât, chiar dacă nu posedă nici o bogăţie, este conştient totuşi de bogăţia lui Dumneuzeu, bogăţia de a nu fi ataşat pasionalităţii.
În buddhismul tibetan, metoda prin care se poate ajunge la conştientizarea impermanenţei este meditaţia! În mod asemănător, pentru creştinism, metoda de a ajunge la impasibilitate este rugăciunea!

Meditaţia buddhistă şi isihasmul tradiţiei monastice orientale

Un alt spaţiu în care buddhismul şi creştinimsul se întâlnesc este meditaţia şi rugăciunea. În buddhismul tibetan, practicarea meditaţiei are o poziţie centrală în viaţa unui credincios, iar toate învăţăturile nu valorează nimic dacă nu sunt dublate de o viaţă meditativă intensă. Rugăciunea creştină are un rol identic în viaţa creştinilor.
Referitor la meditaţie, în buddhismul tibetan există multe tehnici meditative, însă nu tehnicile în sine sunt importante, ci dispunerea sufletului spre căutarea naturii luminoase a minţii, ceea ce în cultura tibetană se cheamă rigpa. La fel şi în rugăciunea creştină, nu o tehnică anumită este definitorie ci deschiderea inimii spre primirea harului lui Dumnezeu.
Una dintre cele mai simple metode de meditaţie buddhistă este urmărirea respiraţiei, aceasta fiind o metodă străveche, comună tuturor şcolilor buddhiste. Respiraţia este pentru buddhismul tibetan expresia fundamentală a vieţii noastre. Termenul tibetan pentru respiraţie este prana, un cuvânt de origine sanscrită. În cultura tibetană se spune că prana pune mintea în mişcare. Această metodă constă în conştientizarea deplină a respiraţiei cu cele două momente specifice acesteia: inspiraţie şi expiraţie.
O altă metodă este recitarea unei mantre. În termeni buddhişti, mantra poate fi definită ca ceea ce protejează mintea de negativitate. În buddhismul tibetan această practică este mult mai frecventă decât în celelalte şcoli buddhiste şi credincioşii sunt îndemnaţi să recurgă la ea atunci când trec tensiunea interioare puternice.
Aceste metode de meditaţie sunt foarte similare rugăciunii creştine în general, dar mai ales isihasmului specific pentru creştinismul oriental, cu preponderenţă pentru tradiţia bizantină. Pentru rugăciunea inimii, urmărirea respiraţiei este un lucru fundamental, căruia i se adaugă recitarea unei rugăciuni specifice: „Doamnie Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, în momentul inspiraţiei, şi „Mântuieste-mă pe mine păcătosul” în momentul expiraţiei. Scopul acestui tip de rugăciune este acela ca Dumnezeu să intre profund în viaţa celui care o recită, devenind astfel o constantă a vieţii fiecăruia. Rugăciunea inimii este o rugăciune continuă, care se poate folosi oriunde. Există mărturi despre călugări practicanţi ai isihasmului care recitau această rugăciune chiar şi în somn.

Lumina în buddhismul tibetan şi în creştinism

Conceptul de lumină este de asemenea foarte important pentru buddhismul tibetan. NU trebuie uitat că scopul buddhismului este iluminarea, adică a deveni acelaşi lucru cu starea primordială a minţii, care în Tibet este numită rigpa. Astfel, în biddhismul tibetan totul se învârte în jurul luminii, care, pentru persoanele ajunse la iluminare, devine o permanenţă.
În creştinism conceptul de lumină este cel puţin la fel de central. În Evanghelia după Ioan, deja din Prolog ni se vorbeşte despre lumina care luminează în întuneric şi pe care tenebrele nu o vor putea birui. Apoi se vorbeşte despre oameni drept fiind fii ai lumini. DE asemenea, în Crezul niceno-contantinopolitan, Isus este numit „Lumină din Lumină”.
Din toate acestea rezultă în mod clar că scopul ultim al vieţii unui buddhist sau al unui creştin este lumina veşnică pe care întunericul nu o va putea birui. Simbolistica luminii este aşadar un domeniu extrem de vast, atât in buddhism, cât şi în creştinism, ce merită cercetat cu atenţie.

Compasiunea buddhistă şi caritatea creştină

Dacă am încerca să definim buddhismul printr-un singur cuvânt, una dintre variante ar fi, cu siguranţă: compasiune. Compasiunea buddhistă nu este doar un simplu sentiment de iubire şi preocupare faţă faţă de persoanele suferinde; nu e nici doar căldura revărsată către cel ce ne stă în faţă, ci, mult deasupra tuturor acestora, compasiunea este determinarea susţinută şi pusă în practică de a face tot posibilul pentru a alina durerea persoanelor în suferinţă. Compasiunea nu este cu adevărat compasiune dacă nu este activă! Avalokiteshvara, Buddha compasiunii cum este numit adesea în buddhismul tibetan, este adesea reprezentat cu o mie de ochi prin care vede suferinţa tuturor oamenilor de pe pământ şi cu o mie de braţe cu care grăbeşte să sară în ajutorul acestora.
Într-un mod analog, dacă încercăm să definim creştinismul printr-un singur cuvânt, „caritatea” ar fi unul dintre termenii cei mai potriviţi. Totul gravitează în jurl iubiri care se realizează în două etape: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Însuşi Isus Cristos, desăvârşind legea iudaică, ne dă o nouă poruncă prin care insistă asupra iubirii. Prin urmare, şi caritatea creştină nu are nici o valoare dacă nu este pusă în pracitcă!

Linea maestrului şi continuitatea apostolică

Pentru un buddhist, unul dintre momentele cele mai importante ale vieţii sale este alegerea unui maestru spiritual care va avea îndatorirea de a-l conduce pe drumul către nirvana. Pentru că este o alegere ce îi influenţează, în bună parte, viaţa de după moarte, fiecare buddhist trebuie să fie foarte atent la maestrul pe care şi-l alege, iar linea maestrului este garanţia că acesta îl poate duce pe calea cea bună. Linea maestrului este practic firul istoric care îi leagă pe maeştrii spirituali între ei. În Tibet, liniile spirituale ale maestrilor consideraţi ortodocşi merg pe firul continuităţii până la Padmasambhava însăşi. Alegerea unui maestru aparţinând acestor linii este practic garanţia că învăţăturile transmise de acesta sunt adevărate, iar practicile propuse, demne de încredere.
În creştinism avem o realitate similară pe care noi o numim continuitate apostolică. Aceastp continuitate apostolică merge înapoi până la însuşi Isus Hristos şi apostolii săi, cărora Hristos le-a dat puterea de a dezlega păcatele oamenilor. Continuitatea apotolică este un semn vizibil a Bisericii instaurate de Hristos pe pământ. Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe îşi recunosc reciproc continuitatea apostolică!

Concluzie

Acestea ar fi câteva puncte de întâlnire între buddhismul tibetan şi creştinism, deci puncte de la care se poate începe un dialog inter-religios fructuos şi onest. În mod evident, aceste asemănări nu trebuie să ne inducă în eroarea relativismului, considerând că „toate religiile sunt la fel”, cum aud adesea la omul modern. Practic, aceste asemănări sunt dovada palpabilă a deosebirilor care nu trebuiesc eradicate, ci respectate reciproc. Aceste asemănări au menirea doar de a ne conduce mai bine pe drumul cunoaşterii reciproce, iar prin cunoalterea reciprocă, spre combaterea ideologiilor new age-iste foarte la modă astăzi. Până la urmă, atât maestrii tibetani cât şi preoţii creştini îşi atenţionează credincioşii asupra sectelor new-age, care nu conduc la nimic bun, ci doar la o autoiluzionare, care, la un moment dat, va dispărea şi va provoca o imensă criză existenţială. .

Declaraţie de dragoste

2007-09-17T22:56:00.000+03:00

O foarte bună preitenă scria pe blogul ei despre clişeele iubirii, analizănd foarte atent şi lucid ceea ce unii confundă cu iubirea şi iubirea definită prin clişee. Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pe care am primit-o vreodată consider că iese din ceea ce este considerat "clişeu".

Declaraţie: "Te iubesc atât de mult încât uneori doare"!

Comori ascunse prin haţişurile postărilor

2007-09-17T22:43:00.000+03:00

De multe ori sunt descumpănit când vâd ca la unele postări pe care le am la suflet nu apare nici un comentariu. Apoi timpul trece, postarea coboară tot mai jos pe pagină, până dispare de pe pagina principală şi astfel rămân fără feedback-ul pe care îl aşteptam. Deseori mă descumpănesc.
Este însă o mare bucurie când, câteodată, primesc un comentariu la o postare pierdută undeva în hăţişul altor postări, adesea mai puţin importante. Azi am pierdut un asemenea comentariu care m-a impresionat şi de aceea îl reiau pe pagina principală pentru a putea fi accesibil tuturor.

"Treci prin viata , esti doar tu ... apoi, intalnesti un joc. Te gandesti ca nu s-ar intampla nimic daca l-ai juca, doar te poti retrage oricand .... Jocul incepe... te joci ... te joci ... devii dependent ... dar totusi pot scapa oricand, gandesti tu, ... si continui ... continui .. nu mai ai pe ce sa joci si-ti pui si inima la bataie ... cu siguranta asta va fi mana mea norocoasa, voi castiga tot ce am pierdut si ceva pe deasupra, si apoi gata, nu mai joc ... dar pierzi ... nu mai esti tu .. esti un vid nimic mai mult, o forma ce pluteste .... te uiti inapoi o clipa, versi o lacrima ... si pornesti inainte .. spre alt joc ... acuma stiu regulile , voi castiga ...."

Vremea Patriarhilor

2007-09-13T11:16:00.000+03:00

După 40 de zile în care s-a tot discutat, s-au trasat ipoteze şi s-au propus tot felul de scenarii posibile, ieri a fost ales noul Patriarh al BOR, în persoana IPS Danie, mitropolitul Moldovei. Personal alegerea sa nu m-a surprins deloc, mai mult, chiar mă bucură, întrucât dintre toţi eventualii Patriarhi, acesta mi se pare singurul capabil să implice BOR într-un dialog sincer şi deschis cu modernitatea, după modelul dizidenţilor ruşi de la Paris.

Desigur, acest lucru îi sperie pe mulţi, inclusiv pe Gigi Becali, care, cu o zi înaintea alegerii anunţa fanfaronic că IPS Danie "ar vinde BOR catolicilor şi protestanţilor". Desigur aşa ceva nu se va întâmpla, după cum nici problema patrimonială dintre BOR şi BGC nu se va rezolva de la sine prin alegerea noului Patriarh. Să nu uităm, IPS Daniel a fost crescut în spiritul unei ortodoxii totuşi mai puţin deschise, deşi extrem de spirituale, fiind un apropiat al arhimandritului Ilie Cleopa (a cărui scrieri sunt de o reală bogăţie spirituală, umbrite însă de ura anti-catolică izvorâtă mai mult din necunoaştere decât din rea voinţă) şi a părintelui Stăniloae, cu care şi-a făcut şi doctoratul în România. Prin urmare, PF Daniel este bine educat în spiritul ortodoxiei pe care nu o va trăda. DEsigur, studiile din Europa la unversităţi protestante şi catolice i-au deschis PF Danie noi orizonturi care, cu toată ştiinţa sa, părintelui Stăniloae i-au rămas închise. Astfel, PF Daniel şi-a dat seama că acuzele împotriva catolicilor devenite deja clişee în ortodoxie sunt doar "din auzite". Mai mult, pe lângă carte, PF Daniel şi-a însuşit şi spiritul diplomatic, ştiind să îl folosească extrem de abil. Astfel, nici PF DAniel nu este atât de ecumenic precum îl descriu unii.

DUpă cum am mai afirmat într-un material scris după moartea Patriarhului Teoctist, modalitatea de alegere a Patriarhului îmi ridică nişte semne de întrebare. Şi mă refer aici, în primul rând la membrii masoni din cadrul colegiului electoral al Bisericii, care s-au implicat activ în alegerea noului Patriarh. Este desigur regretabil ca BOR permite asa ceva, în condiţiile în care şi BOR a anatemizat masoneria în 1937. Faptul că membrii unei organizaţii până la urmă conspirative, care a fost anatemizată de BOR sunt implicaţi de aceasta în alegerea Patriarhului ei, este o gravă eroare. În joc este, în primul rând credibilitatea şi integritatea BOR, care, prin astfel de manevre, arată că BOR nu vrea să renunţe la anumite practici ce şi le-a însuşit în timpul comunismului. Este în continuare avidă de putere politică şi pentru asta se foloseşte fără sfială de organizaţii anatemizate din proprie initiativă.

Oricum s-ar fi petrecut această alegere, personal rămân în continuare la convingerea că BOR, prin colegiul său elector, a ales ceea ce era mai bine pentru ea însăşi. Fie ca bunul DUmnezeu să-şi reverse din plin harul său asupra noului Patriarh şi să-i dea acestuia înţelepciunea de a conduce turma sa, cu umilinţă, spre viaţa veşnică.

De la podium în jos!

2007-09-03T22:41:00.000+03:00

Am început să nu îmi mai doresc să fiu primul. Mă mulţumesc şi cu un loc pe podiumul vieţii mele sau pe podiumul vieţii altor oameni. Ar fi prea mult ca o persoană ca mine să creadă că ar putea fi pe locul 1. Podiumul este superb: nu eşti nici câştigător, nici învins. De pe podium practic poţi juca teatru. Dacă vrei poţi poza în câştigător, sau în pierzător, amândouă ipostaze fiind la fel de aproape de realitate.
Am observat că în viaţa mea nu am fost deloc pe locul 1! (cu o excepţie). De la căldura podiumului poţi privi în jos cu condescendenţă, dar vei fi mereu un învins. Practic se creează iluzia unui meci câştigat, ce tinde să înlocuiască realitatea unui meci pierdut. Desigur această beţie a podiumului nu durează veşnic şi din când în când mai deschizi ochii si vezi realitatea ta de învins, ia atunci te apucă depresia, pentru că iluzia ce ţi-o oferă podiumul nu corespunde cu realitatea!
Şi totuşi nu îndrăznesc şi nici nu vreau să fiu primul! Dar atunci când sunt alungat şi de pe podium....îmi doresc să nu fi intrat în competiţie!

O mana intinsa

2007-08-31T14:37:00.000+03:00

Intr-o expediţie la munte nimic nu mai este ca în lumea de la oraş! Practic, munţii sunt ca un templu care, atunci când intri, te transpune într-o altă realitate, ce în afara lor este doar lumea imaginarului. La munte, lumea este guvernată de alte principii. Pe munte, individualismul şi concurenţa, atât de mult valorifcate în lumea modernă, nu au nici o valoare şi mai mult decât atât, sunt practic inexistente. Pe munte, o mână întinsă nu înseamnă că persoana ce prinde acea mână rămâne îndatorată ci pur şi simplu, o mână întinsă este o mână întinsă necondiţionat. Departe de tirania individului, la munte este important să triumfe echipa şi ca membrii ei să ajungă nevătămaţi unde doresc. Astfel munca în echipă, care în lumea modernă este doar un clişeu şi o sintgmă de bon ton, lipsită însă de esenţă, este o condiţie primordială a supravieţuirii. Şi nu vorbesc acum de supravieţuire în sens strict, adică de a nu muri, ci de a supravieţui ca om, de a te împlini ca prieten. Fără echipă nici cel mai bun alpinist nu ar ajunge niciunde, pentru că, mai devreme sau mai târziu fiecare are nevoie ca cineva să îi întindă acea mână salvatoare.

De aceea cred că adevărata valoare a prieteniei poate fi înţeleasă pe deplin doar la munte, printre stropi de ploaie, fulgere, bocanci uzi, haine jilave, sudoare şi mâini întinse necondiţionat, din simplul instinct de a fi om!

Probleme de liturgica

2007-08-29T10:14:00.000+03:00

Întrerup seria postărilor mai artistice, departe de freamătul lumii, pentru a intra puţin tocmai în acest freamăt, întrucât consider că o luare de poziţie faţă de discuţiile pe teme liturgice în care am fost implicat ar fi binevenită.
Încă de la începutul Bisericii Greco-Catolice a exista mai mereu o tensiune ideologică între o tabără filo-latină şi una filo-bizantină. Chiar dacă această înformaţie pentru cei mai mulţi nu este nouă, eu am descoperit-o de abia acum vreo 3 ani jumate, atunci când am pregătit pentru revista Studia Blasiensia un articol despre Petru Maior, pe care l-am şi prezentat în cadrul unei sesiuni de comunicări de la Institutul teologic din Blaj. Atunci am descoperit că Petru Maior era foarte dezamăgit de ciuntirile pe care colegii săi sacerdoţi le adeucea cultului bizantin, eliminând elemente precum vecernia (nota bene, incă din secolul 18) şi înlocuiundu-le cu devoţiuni latine. De aceea, unit fiind, Petru Maior a fost unul dintre primii care s-a ridicat vehement împotriva unei uniri astfel înţelese.
Prin urmare, nimic nou sub soare nici în secolul nostru, mai ales după ce BGC a trecut printr-o perioadă de ilegalitate ce a atins aproape jumătate de secol. Departe de jigniri, superiorităţi şi atacuri la persoană, o astfel de tensiune ideologică ar trebui să aducă roade bune. Personal, în ceea ce priveşte aceste discuţii în contradictoriu, tind să dau credit dialecticii hegeliene şi cred că, după teză şi antiteză, nu are cum să nu se materializeze şi SINTEZA. Prin discuţia contradictorie am nădăjduit că se poate ajunge la această sinteză între două lumi, până la urmă, total diferite!
Voi încerca să explicitez această afirmaţie. Cele două tabere care discută intens (chiar dacă "tabere" este impropriu, întrucât de partea filo-latinilor este doar părintele Visovan) reprezintă două lumi total diferite care ar trebui să ajungă la un punct de întâlnire. Pe de o parte este părintele Visovan care vorbeşte aproape exclusiv din experienţa sa pastorală, în timp ce de cealaltă parte sunt câtiva intelectuali de calitate, care vorbesc din cărţi şi documente. În principiu, amândouă "lumi" sunt la fel de onorabile.
Însa, pentru sinteza de care vorbeam, întretăierea între aceste două lumi este o condiţie sine qua non. Pe de o parte, avem identitatea noastră (care este, fără echivoc, bizantină!!!!!) care trebuie păstrată, aşa cum ne îndeamnă documentele magisteriale, începând cu Orientalium Ecclesiarum (despre care am scris un articol pe www.credinta-noastra.cnet.ro), continuând apoi cu CCEO, Instrucţiunea pentru aplicare normelor liturgice scrisoarea apostolică Orientale lumen. Toate aceste documente, nu numai că îmi sunt cunoscute, ci mi le-am şi apropiat, ceea ce înseamnă că încerc şi urmarea acestora.
Desigur, "tabăra" filo-bizantină nu face altceva decât să reitereze mereu principiile documentelor sus menţionate, întărindu-le cu exemple din Sfinţii Părinţi şi alte cărţi de specialitate. În principiu acest lucru este binevenit. Problema nu este informţia vehiculată, cât metoda de vehiculare a acesteia. (şi ne întoarcem astfel la Descartes şi importanţa metodei. NU greşsea prea mult bietul Descartes când punea atât de mare accent pe metodă). Auzind opiniile unor oameni simpli care au avut acces, fără să intervină, la discuţia de pe grup, marea masă de oameni şi-au format o imagine despre tabăra filo-bizantină conform cărei membrii acesteia doresc o impunere rigidă a literii vorbind numai prin citate ca şi cum ar zice "de azi nu se mai face x, y, z (devoţiuni latine), ci se face numai u, v, w (elemntele ritului bizantin)". Când se cer explicaţii, de regulă, formula de răspuns este: "pentru că aşa scrie în documentul x". Moral, juridic, ecleziastic, o astfel de afirmaţie este ok, dar ea nu îl va face pe interlocutor niciodată să înţeleagă ritul bizantin. Si spun asta pentru că ritul bizantin este, în primul rând, o chestiune de spirit, de trăire, nu de literă a legii. Prin urmare, cei care calcă în picioare ritul bizantin trebuie făcuţi să intre în acest spirit, nu puşi la zid prin expunerea de documente. De aceea reiterez, este o problema de metoda!
De asemenea trebuie să evităm încrâncenarea şi desconsiderarea celorlalţi. Când cineva din tabăra intelecutalilor vine cu un argument ad hominem gen "mai luaţi o carte", participanţii simpli vor avea automat o repulsie faţă de cel care spune acest lucru şi implicit faţă de ideile susţinute de acesta. Prin urmare, trebuie mai mult respect faţă de cei care, poate chiar din motive obiective, nu au avut parte de studii foarte complexe, dar care au de partea lor practica pastorală.
De cealaltă parte, partea filo-latină ar trebui să ia mai mult în considerare argumentele bine fundamentate ştiinţific a celorlalţi pentru că practica pastorală de una singură nu este o sursă suficientă pentru a emite opinii argumentate. De aceea spun, trebuie ajuns la un punct de întâlnire între experienţa pastorală (reprezentată de pr Visovan) şi informaţiile din cărţi (reprezentate de toţi filo-bizantinii). Pana acest punct nu se va întrezări la orizontul discuţiilor noastre, totul va rămâne la stadiu unui dialog al orbilor ce va cădea din ce în ce mai mult în derizoriu. Până atunci însă, nimeni nu are dreptul să calce flagrant rânduiala actuală din biserică şi, mai mult, să încite şi pe ceilalţi să o facă, la fel cum nimeni nu are dreptul să creadă că trăirea ritului bizantin se poate face doar prin trimiteri la cărţi de specialitate şi documente magisteriale.

Fragmente de pe munte

2007-08-28T09:39:00.000+03:00

Ca să ajungi la lumină, trebuie să treci prin întuneric! Ca să ajungi la fericire trebuie să savurezi paharul tristeţii şi ca să ajungi în vârful unui munte trebuie să porneşti din cea mai adâncă vale! Doar când treci prin acest itinerariu poţi regăsi în lume splendoarea gratuită, pe care oraşul şi viaţa puternic tehnologizată o ascund în spatele unor imagini mai mult ireale decât reale,şi o înnăbuşesc în aburul sunetelor ce ne clocotesc în urechi, fâcându-ne, la rândul nostru, să clocotim în nesiguranţă şi deprimări. Astfel, am plecat în căutarea tăcerii şi a calmului, în locuri fără acces la internet, fără energie electrică permanentă, fără Coca-Cola, fără grătare, fără televizor sau radio. Am înlocuit toate acestea cu tăcerea nopţii, cu sursurul apei, cu zgomotul ploii, cu mancarea din consevră, cu efortul de a ne regăsi, cu vântul de pe crestele munţilor, cu glasul mut al caprelor negre şi enumerarea ar putea continua încă multe pagini. Astfel, în cele din urmă am regăsit comoara pierdută a glasului naturii de la care putem învăţa oricând că mai important decât vârful pe care ajungi, este drumul parcurs; că mai importantă decât concurenţa, este echipa; că mai importantă decât vremea, este buna dispoziţie; şi că mai importantă decât orice, este iubirea, în orice formă s-ar prezenta aceasta!

Hoinareala

2007-08-11T01:49:00.000+03:00

Mi-e dor de munţii mei,
Departe sunt de ei,
Îmi pare drumul lung
Şi aş vrea mai repede să ajung......

.....şi în câteva ore voi ajunge! În 11 august anul de graţie 2007, plec într-o hoinăreală pe Munţii Retezat. Ştirile anunţă că se porneşte Apocalipsa împotriva mea şi se vehiculează tot feluri de "coduri colorate" care mai de care. Să sperăm că Domnul ţine cu noi şi o să decolorăm culorile "codurilor". Nu ştiu de ce, dar am impresia că ştirile în Romania încearcă mai mult să impună frică decât să informeze.

Hoinăreala va dura probabil vreo 14 zile, deci în următoarele două săptămâni nu voi mai actualiza pagina, ceea ce nu înseamnă însă că nu o puteţi vizita.

Alte franturi

2007-08-10T01:06:00.000+03:00

„Voi ce acum mă ascultaţi
Mai meditaţi şi nu uitaţi:
În dragoste indiferenţa-i cea mai grea”
(Vama Veche - Ana)

Iată nişte versuri ce prezintă un adevăr fundamental în ceea ce priveşte relaţiile de dragoste. „În dragoste indiferenţa-i cea mai grea!” Indiferenţă=nepăsare=LENE. Dorinţa de a avea aproape persoana iubită, eclipsată de lenea de a face pasul spre acea persoană duce la moartea iubirii, la stingerea focului. Degeaba te chinui să aprinzi un foc dacă ţi-e lene să îl întreţii! Cu o astfel de atitudine, focul se va stinge în mod inevitabil.

„La fiecare despărţire,
O stea din cer se va desprinde,
Iar eu voi şti că aţi făcut
Greşeala mea”
(Vama Veche - Ana)

De curând am fost câteva zile la munte, unde nopţile sunt atât de clare încât ai impresia că poţi atinge stelele şi că te poţi juca cu acestea cuprins de melancolia copilăriei. Şi totuşi am vpzut zeci de stele căzătoare, ca semn al flăcărilor ce s-au stins din cauza indiferenţei, a nepăsării şi a lenei şi omul modern continuă, cu o perseverenţă înspăimântătoare, să facă această greşeală. Pesemne că cei mai mulţi oameni au ascultat de prea puţine ori aceste versuri!

Pe culmile dezolării

2007-08-06T21:44:00.000+03:00

Cât de interesantă poate fi uneori dezolarea! Paşii ei te pot purta pe culmi nebănuite ce îşi pot oferi un simulacru de fericire: raze de soare care luminează frenetic dar sunt lipsite de căldură, păsări săltăreţe, dar care nu cântă, copii ce nu se joacă; în copaci frunze veştede ce se încăpăţânează să nu cadă, în timp ce pămânutl este tapiţat cu frunze fragede ce au căzut mult prea devreme. Toate acestea le poţi vedea pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc!
Pe aceste culmi privirile oamenilor nu se întâlnesc niciodată! Geme solitudinea deşi e plin de oameni, fiecare cu singurătatea sa! Fiecare om este singur cu propria singurătate, singurătatea fiecăruia având un alt nume, banal pentru celelalte singurătăţi şi sfâşietor pentru singurătatea fiecăruia în parte! Dincolo de această singurătate se află necunoscutul, adică lumea! Mulţi îl consideră pe Dumnezeu un „Mare Anonim”, o irezolvabilă ecuaţie. Mie mi se pare lumea o necunoscută mai mare decât Divinitatea. Mai de grabă rezolv ecuaţia Dumnezeirii decât pe cea a lumii moderne! Dumnezeu este unul, în timp ce lumea este o necunoscută formată din mai multe necunoscute şi toate le poţi vedea, dar nu defini, pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc.
O fată revarsă fluvii de lacrimi pentru un băiat care nu merită, în timp ce sub un arbore stufos, ascunse de lumina soarelui fără căldură şi de privirile indiscrete, un băiat varsă lacrimi pentru o fată care, la rândul ei, nu merită. Omul are o tendinţă halucinantă de a vărsa lacrimi pentru alţi oameni care nu merită. Astfel se formează un lanţ grotesc format din oameni ce plâng pentru alţi oameni ce nu merită, iar din acest lanţ nu se poate ieşi decât printr-o intervenţie deus ex machina a unei forţe despre care nu ştii spre ce alt lanţ te îndreaptă. Astfel mai bine te obişnuieşti cu ridurile tăiate de lacrimi, cu sarea ce rămâne când acestea se usucă şi cu gustul amar de pe buze. Toate acestea se pot vedea pe culmile dezolării la o simplă plimbare prin parc!

Slăbiciunile unui prezent ce perpetuează trecutul

2007-08-01T11:08:00.000+03:00

Trecerea la cele veşnice a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române a produs, fără doar şi poate, un val de amărăciune în rândul credincioşilor ortodocşi, şi nu numai, val de amărăciune secondat de aprinderea unei vaste discuţii despre trecutul, prezentul şi viitorul Bisericii Ortodoxe din România. Moartea unui Patriarh, sau a unui Papa în contextul Bisericii Catolice, este mereu un prilej de a trage linie, de a analiza trecutul în vederea unei etichetări injuste a persoanei ce s-a stins. De asemenea, moartea unui Patriarh provoacă, după anamneza trecutului, şi luarea la cunoştiinţă a prezentului, dar, mai ales, perspectiva viitorului! Tentaţia definirii viitorului este o trăsătură tipică "omului recent", ce denotă, în primul rând ceaţa persistentă a unui prezent nu foarte uşor definibil. De aceea, în zilele noastre, se trece într-un mod de-a dreptul halucinant, de la anamneza trecutului la încercarea de a defini viitorul după chipul şi asemănarea noastră, ocolind un prezent care ne depăşeşte.
În toate dezbaterile antrenate de moartea oarecum neaşteptată a Patriarhului Teoctist, obserserv în sânul Bisericii Ortodoxe Române o anxietate a prezentului; un prezent cu totul neconfortabil sub umbrela căruia BOR nu vrea să se oprească. Nu de alta, dar o eventuală oprire sub umbrela prezentului implică o iminentă asumare a trecutului, a unui trecut chiar mai neplăcut decât prezentul, astfel încât nu rămâne altă opţiune decât refugiul într-un viitor pe care BOR încearcă să îl definească spre propriile beneficii, spirituale şi nu numai. De ce spun asta? O fac, deoarece componenţa Colegiului Electoral Bisericesc îmi dă de gânndit.
Acest organism electoral ce va avea sarcina de a alege un nou Patriarh este format, pe lângă înalţii prelaţi ai Bisericii, din 88 de mireni! Acest fapt nu denotă, în mod aprioric, o hibă a modului de alegere a noului Patriarh. Punctele interogative apar în momentul când citim numele acestor laici ce vor face parte din CEB. Avem politicieni importanţi şi oameni de afaceri cel puţin la fel de titraţi, precum preşedintele PNŢCD, Marian Petre Miluţ, vicepreşedintele PD Sorin Frunzăverde, vicepreşedintele PNL, Cornel Popa, omul de afaceri Dorel Onaca şi academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici. Prin urmare iată că politicul şi economicul au un cuvânt greu de zis în alegerea viitorului cap al BOR!
Componenţa acestui organism electoral al viitorului Patriarh mă face să cred că BOR vrea să îşi consolideze statutul de "biserică naţională", un concept absurd din punct de vedere teologic şi pastoral. Practic se perpetueză în BOR o veche obişnuinţă: adăpostirea sub aripa statului. Sub adăpostul ideatic oferit de conceptul de "biserică naţională" BOR speră într-o imixtiune în politic, fără să îşi dea seama că se pune la mână politicului. Probabil este un mecanism inconştient care a intervenit şi in 1948, când BOR s-a făcut unealta unui stat ateu, pe care, probabil, spera să îl convertească. În momentul în care un viitor Patriarh va fi ales, el nu va putea să treacă cu vederea peste doleanţele celor care l-au ales. Este absurd ca într-o biserică patriarhală politicul să aibe un cuvânt greu de spus în alegerea unui Patriarh! Biserica nu este naţională, Biserica este Biserica lui Hristos şi din aceasta fac parte toţi oamenii de bună credinţă. Ce credibilitate poate avea, în faţa oamenilor, o Biserică în care Patriarhul este la mâna politicului? CE autoritate morală poate avea o asemenea Biserică?
Defunctul Patriarh Teoctist a avut după 1989 un moment de mare sinceritate şi înţelepciune când a dorit să se retragă. În acele momente el şi-a dat seama că Biserica Ortodoxă Română are nevoie de "o schimbare la faţă" după greşelile ce le-a făcut, iar el a dorit să lase locul celor care care se credea că pot îndeplini o astfel de misiune. În acest caz, Patriarhul teoctist a dat dovadă de înţelepciune, iubire pentru suflete, umilinţă. Din păcate, presiunile venite din partea politicului prin persoana lui Ion Iliescu, care dorea să aibe la mână autoritatea morală a Bisericii Ortodoxe spre justificarea şi acoperirea proprilor fapte, l-au făcut pe Patriarhul Teoctist să revină asupra deciziei sale şi să perpetueze o colaborare tristă între Biserică şi stat. Acum la moartea sa, credeam ca BOR are înţelepciunea şi clarviziunea necesare pentru a pune în mişcare o "schimbare la faţă" a BOR, dar m-am înşelat din nou. Oare cât va mai dura până BOR îşi va da seama că aşa nu se poate merge mai departe? Oare câte generaţii trebuie să treacă pentru eliminarea din conştiinţa BOR a conceptului de "biserică naţională"? Oare cât va mai dura până BOR îşi va asuma crucea de a fi Biserica lui Hristos? Oare cât va mai dura.....? Înrebări la care nădăjduiesc să găsesc un răspuns înainte de a mi se închide ochii.

Dialogul o rezolvare simplista si puerila?

2007-07-27T00:33:00.000+03:00

Mă bucură foarte mult că postările mele tulbură puţin apele liniştite din jurul meu! Cel mai mult mă bucur că în sfârşit am primit şi critici referitoare la ultima postare, cristici argumentate ce au hrănit materia mea cenuşie amorţită de arşiţa verii.
-"un dialog este o "rezolvare" prea simplista si prea greu de organizat pentru a da dreptate"

In primul rand, persoana care a facut aceasta remarca si-a dat seama ca solutia propusa de mine este dialogul in detriimentul conflcitului! Trecand mai departe, dialogul nu este o rezolvare matematica, un rezultat al unei ecuaţii ci este un itinerariu comun dintre cel putin doua persoane, sau culturi (care sunt practic niste conglomerate de persoane ce împart un fond comun).
- Divergenţele noastre pornesc de la o valutare diversă a conceptului de persoană. Desigur, abordarea mea va fi una spirituală, chiar teologică. Pornind de la ideea că persoana umană este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, putem considera că persona umană îşi poate atinge desăvârşirea atunci când devine iubire. Iubirea presupune dialog, nu neapărat un dialog verbal, ci o deschidere spre alteritate. De aceea, relatia dintre persoanele Treimii (relatie pe care eu o vad ca prototipul oricarei relatii inter-personale) este una dialogică, nu conflictuală. De aceea dialogul este una dintre dimensiunile cele mai profunde ale fiintei umane, prin urmare nu prea are cum sa fie o rezolvare simplista.
-Faptul ca e greu de organizat nu trebuie sa ne conducă gândul să renunţăm la ea. De ce sa renunti la privelistea superba de pe varful Everest doar ca este greu de ajuns acolo? Desigur ca sa ajungi acolo trebuie sa te pregateşti! La fel şi dialogul este "greu de organizat" dar consider că punctul în care se poate ajunge merită efortul unei organizări dificile.
- Conflictul este o rezolvare instinctivă: o adoptă şi animalele. Cred însă că statutul nostru de fiinţe raţionale ne fac responsabili de a găsi şi alte soluţii mai înţelepte. Atunci când e vorba de sângele vărsat, de război, de durere de suferinţă, suntem departe de a fi ales o rezolvare bună. Prin urmare alegerea dintre conflict sau dialog este o alegere intre viata si moarte! Or, noi, cu totii, ar trebui sa celebram viata.

Ciocnire sau dialog?

2007-07-12T13:30:00.000+03:00

Dacă privim cu atenţie în istorie, analizând reprezentările sociale referitoare la mersul lumii în general, mai ales începând cu epoca modernă, există o tendinţă exacerbată de a vedea mereu lumea ca o eternă ciocnire între diferite linii de forţă. Marxismul profesa o ciocnire între clasele sociale, respectiv între burghezie şi muncitorime, iar astăzi, celebra teorie a lui Samuel Huntington referitoare la ciocnirea civilizaţilor este pe buzele tuturor atunci când aflăm de iminentele „atacuri teroriste”, fie ele reale sau doar ipotetice justificari pentru anumite acţiuni represive din partea unui tip paranoic ce se crede regele lumii. Această teorie a ciocnirii dintre civilizaţii este valabilă doar în logica unei psihopatologii obscure a întregii umanităţi.
Pornind de la premisa că oamenii au, cu toţii, o fărâmă mai mică sau mai mare de raţiune, tind să cred că această toerie a ciocnirii nu se va realiza la scară globală. Departe de efervescenţa senzaţionalului şi de gustul sângelui, s-a cristalizat şi alternativă: dialogul. Dialogul conduce la deplina realizare a fiinţei umane, a cărei esenţe este deschiderea spre alteritate. Întregul apostolat al Papei Ioan Paul al II-lea ne arată că alternativa dialogului chiar funcţionează şi aduce roade bune, în comparaţie cu dorinţa ciocnirilor, care lasă în urmă doar mirosul sângelui vărsat pentru nimic. O dată cu Papa Paul al VI-lea asistăm la o adevărată cotitură dialogică a culturii moderne care a dat rade destule, pentru cei care le pot vedea, întrucât dialogul nu este altceva decât exerciţiul umanităţii, în timp ce ciocnirea, este exerciţiul animalicităţii. Aşadar rămâne ca fiecare să aleagă, în primul rând la scara propriile relaţii interpersonale, varianta dialogului (a oamenilor cu minte) sau varianta ciocnirii (a pseudo-oaemenilor deveniţi fiinţe iraţionale).

Despre rugaciune

2007-06-28T12:04:00.000+03:00

Nu este uşor a vorbi despre rugăciune, având în vedere că aceasta este o realitate personală, o realitate intimă, iar despre lucrurile intime este dificil să vorbeşti. Rugăciunea nu se dobândeşte prin înţelepciune, deoarece se adresează sferei celei mai profunde a vieţii spirituale. De aceea, un discurs despre rugăciune se adresează în primul rând celor care au experimentat deja această realitate, chiar şi într-un mod foarte superficial. Cum am putea să explicăm gustul unui ananas unei persoane care nu a gustat niciodată acest fruct?
Rugăciunea este punctul de întâlnire cu Dumnezeu, deci este o experienţă de credinţă, prin intermediul căreia se poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, o cunoaştere experimentală, nu una intelectuală. Faptul de a-l cunoaşte în mod direct pe Cel ce ne-a creat este o necesitate fundamentală a fiinţei umane, necesitate ce ar trebui să devină dorinţă arzândă. Rugăciunea este expresia cea mai profundă a dorinţei de Dumnezeu, o dorinţă care există în orice om, binenteles la nivele diferite de tangibilitate, însă aceasta există, în virtutea faptului că fiecare om poartă în sine imaginea divinităţii. Această imagine doreşte să se unească cu creatorul ei şi astfel ia naştere această dorinţă de Dumnezeu.
Într-o ală perspectivă trebuie menţionat că rugăciunea nu este un medicament anti-depresiv sau anti-stress. Rugăciunea nu ne face neapărat să ne simţim mai bine, ci rolul ei ar fi acela de a ne trezi din somnul nostru letargic şi a ne face conştienţi de păcatele noastre.
Vorbind despre rugăciune nu putem trece cu vederea un aspect cu totul deosebit, şi anume raportul dintre rugăciune şi teologie. Din păcate, de multe ori putem observa cum teologia devine doar un simplu conţinut gnoseologic, o simplă ştiinţă, o simplă bază de date pe care teologul o adoperează în momente bine definite. Astăzi, mai mult ca oricând, această mentalitate trebuie depăşită! Singura formulă pe care Isus ne-a lăsat-o în mod direct a fost o rugăciune, nu o formulă dogmatică. Aceasta ne arată în mod clar că în ceea ce priveşte credinţa, pe primul loc este rugăciunea. Astfel, rugăciunea se conturează ca un loc privilegiat pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Când în acest loc privilegiat se întâlnesc mai mulţi oameni cu aceeaşi dorinţă de a vedea faţa lui Dumnezeu, ia naştere liturgia. Din păcate, mulţi reduc liturgia la un simplu ritual magic, fără să îşi dea seama că aceasta ne pune în contact cu o realitate, singura Realitate cu adevărat adevărată şi care contează, care ne asigură fericirea. De aceea, nu Dumnezeu are nevoie de liturgia noastră, ci noi avem nevoie de aceasta ca instrument prin care ne putem ridica spre contemplarea feţei divine.
Locul privilegiat unde de întâlnire cu Dumnezeu este inima fiecărui om, iar adevărata rugăciune izvorşte din profunzimea inimii. Acesta este un aspect extrem de important al rugăciunii, întrucât deseori omul este prins de un entuziasm indefinibil pentru rugăciune. Acest entuziasm nu poate fi de durată, iar când acesta dispare, poate dispărea şi înâlnirea noastră cu Dumnezeu prin rugăciune. Prin urmare, acest entuziasm trebuie să prindă rădăcini în profunzimea inimii, astfel încât dorinţa de a-L întâlni pe Dumnezeu să rămână constantă.
Rugăciunea, văzută depositum fidei prin excelenţă, are şi o profundă dimensiune cristologică. Cristos s-a făcut om ceea ce presupune că întreaga mea umanitate poate deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu, deci rugăciune. Prin urmare, rugăciunea trebuie să angreneze şi corpul, iar în această cheie trebuie interpretate şi toate gesturile corporle din timpul liturgiei. Fiecare gest în sine este o rugăciune şi au o porfundă încărcătură spiriutală. De multe ori, corpul ajută sufeltul să se trezească din letargie, iar în acest sens tăcerea şi postul devin ele însele rugăciune. Într-un mod asemănător trebuie înţeles şi celibatul: acesta este un mod re dugăciune. Cei care aleg celibatul în vederea unei funcţii, ca un sacrificiu uman sau ca o simplă exigenţă a sacerdoiului ar trebui să îşi reevalueze alegerea făcută, pentru că dacă celibatul a fost ales pentru aceste motive, acesta va deveni o pacoste, o povară mult prea grea.
O greşeală aproape fatală ce se poate comite referitor la rugăciune, ar fi aceea de a crede că aceasta este ceva absolut natural şi vine de la sine. Uneori rugăciunea poate fi ceva natural, dar de multe ori rugăciunea înseamnă luptă şi osteneală. Chiar dacă rugăciunea are o dimensiune evident naturală, aceasta nu înseamnă că actul de a se ruga vine în mod natural, pentru că natura noastră umană este coruptă de păcat, drept pentru care, nu se va opri asupra ei în mod natural. În primul rând există lupta pentru a ne convinge de importanţa rugăciunii iar apoi există lupte pentru a găsi timpul, spaţiul şi starea de spirit necesare pentru rugăciune. Mai mult, ciar şi când omul doreşte să se roage, duşmanii vor încerca să-l oprească. De aceea, rugăciunea nu va fi niciodată o „posesie” a omului sau un lucru cucerit de om, ci este o dinamică eternă ce trebuie reînnoită zi de zi. Astfel în viaţa oricărui om, apar şi perioade de ariditate, când rugăciunea trece prin peroade de obscuritate. În aceste cazuri, rugăciunea devine o luptă împotriva descurajării. În aceste momente este nevoie, mai mult ca oricând, de invpcarea Sfintei Treimi, întrucât rugăciunea este şi un dar al Spiritului Sfânt.
În final, cred că este legitim să ne întrebăm unde ne duce rugăciunea? Scopul rugăciunii este acela de a ne pune în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, şi nu acela de a ne face virtuoşi. De aceea, chiar şi în rugăciunea personală, oamenii din jurul nostru trebuie să fie prezenţi, întrucât rugpciunea este deschidere spre alteritate. Cuvintele pe care le rostim în taina inimii noastre se unesc cu acelea rostite de ceilalţi oameni în cămăruţa inimii lor, iar astfel se conturează comuniunea de care vorbeam. Acest principiu al comuniunii capătă valenţe mult mai profunde atunci când vorbim de rugăciunea comunitară, făcută în seminarii, biserici, mănăstiri, dar şi în fiecare familie. Faptul că mai multe persoane rostesc aceleaşi cuvinte, deja denotă o oarecare comuniune!
Ultimul stadiu al itinerariului rugăciunii este acela de a deveni noi înşine rugăciune şi nu doar să ne rugăm. Rugăciunea nu trebuie să mai fie un moment al zilei ci toată viaţa noastră trebuie să se trnasforme în rugăciune.
În cele din urmă, nu trebuie pierdut din vedere că Spiritul Sfânt se roagă în noi, iar noi nu trebuie să facem altceva decţt să conştientizăm acest lucru fundamental, întrucât dacă nu reuşim acest lucru, totul rămâne la stadiul de cuvinte goale. După cum am vpzut, rugăciunea este o luptă personală, dar în acelaşi timp rămâne un dar de la Dumnezeu care trebuie cerut cu înflăcărare şi perseverenţă în fiecare zi.

O definitie a credintei

2007-06-26T14:46:00.001+03:00

Chiar şi astăzi putem spune că trăim într-o epocă ce are obsesia definiţilor, a conceptualizării meticuloase. Doar ceea ce este bine definit, este luat în seamă şi considerat real. Iată, marea pacoste a timpurilor moderne este faptul că existenţa a fost redusă la ceea ce poate fi definibil. Prin urmare, noi creştinii suntem deseori puşi în situaţia de a ne defini credinţa! Acest lucru nu este atât de simplu pe cât pare. Definiţiile medievale si distincţile tomiste nu ne mai sunt de mare folos astăzi, prin urmare trebuie să căutăm altfel de definiţii! De exemplu, linia oficială a Bisericii defineşte credinţa prin intermediul dihotomiei dintre fides qua şi fides quae. Prima categorie se referă la credinţa din punct de vedere al conceptelor, dogmelor, vehiculate, în timp de a doua categorie defineşte crediţa drept fiind adeziunea personală la Dumnezeu. Pentru contextul modernităţi, din această distincţie cred că putem valorifica doar dimensiunea personală a credinţei: credinţa este un act ontologic între 2 persoane, extrem de diferite, dar la fel de reale.
Iată filosoful şi teologul rus Vladimir Soloviov ne propune o definiţie a credinţei extrem de viabilă în dialogul nostru cu modrnitatea, întrucât pune un mare accent pe recunoaşterea celuilalt, aspect valorificat în mod proficuu de psihologia modernă, mai exact de psihosociologie, ramură a psihologiei ce s-a dezvoltat intens în ultimii 50 de ani, prin contribuţia unor cercetărori precum Serge Moscovici, W. Doise, Jean Maisonneuve ş.a.m.d.
Soloviov defineşte credinţa drept fiind „recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a C(c)eluilalt.” După cum am spus deja, accentul cade pe această „recunoaştere radicală”. Această recunoaştere este un act PERSONAL între un „eu” şi un „tu”, constituindu-se ca o situaţie de comunicare, în care persoanele implicate îşi alterneză rolurile de emiţător şi receptor. Această recunoaştere a C(c)eluilalt implică aşadar respectarea acestuia, interacţiunea cu acesta, comunicarea cu acesta, mai pe scurt, deschiderea totală spre descoperirea persoanei din faţa ta, o deschidere ce îţi dă puterea să renunţi la orice mască şi de a te lăsa descoperit în esenţa ta. În momentul acela nu vei mai fi sigur pe tine, ci pe P(p)ersoana din faţa ta.
Desigur, definind credinţa în Dumnezeu, această recunoaştere se referă în primul rând la Celălalt ca Persoană divină, ca Dumnezeu personal care are o faţă proprie, mai mult, o faţă revelată nouă. Astfel, recunoaşterea radicală e existenţei necondiţionate a Celuilalt, înseamnă a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă!!!!
Dar, pe de altă parte, Cristos ne spune să ne iubim unii pe alţii aşa cum El ne-a iubit! Iată că în aceast dialog „faţă către faţă” cu Dumnezeu el ne spune să îi iubim pe ceilalţi oameni, ceea ce înseamnă că şi în interacţiunea cu acestea să demonstrăm aceaşi deschidere totală adică să recunoştem radical şi „existenţa necondiţionată a celuilalt”. Astfel, a pretinde că recunoaştem existenţa lui Dumnezeu, dar refuzăm să recunoaştem în aceeaşi măsură valoarea inestimabilă a existenţei celorlalţi oameni, este o nebunie pură, o lipsă de credinţă, mai mult, o adevărată apostazie a făţărniciei. Deci, credinţa este recunoaşterea radicală a existenţei necondiţionate a „Celuilalt”, prin intermediu recunoasterii radicale a existenţei necondiţionate a „celuilalt”. Când una din acestea lipseşte, nu se poate vorbi de credinţă!!!

Viata ca o flacara

2007-06-14T15:51:00.000+03:00

Experienţa focului a fost mereu ceva fascinant pentru omenire: o experienţă mistificată ce pendulează mereu între frumuseţe şi distrugere, între fiinţă şi devenire, între viaţă şi moarte, între delicateţe şi grosolănie. Câte istorii se întâlnesc într-o flacără şi câte din ele apun în căldura ei delicată? Orice flacără este sfârşitul unor istorii şi începutul altora la fel de complexe. Astfel focul devine limita, ireperabilă simţurilor comune, dintre început şi sfârşit! Într-o flacără se intâlnesc la un ceai cald atât deprimarea şi frica de sfârşit, cât şi bucuria şi entuziasmul unui nou început, pentru că focul le implică pe amandouă în egală măsură. Interpretându-ne prorpia viaţă la lumina unei flăcări pe altarul iubirii, vom putea să vedem în noi acesastă întâlnire tainică dintre început şi sfârşit la adăpostul sigur al căldurii prezentului, iar astfel vom stii cum să ne croim un drum echilibrat printre frică şi entuziasm.

Ascultand Cuvantul

2007-06-14T13:05:00.000+03:00

De multe ori suntem prea ocupaţi cu vorbitul şi astfel pierdem din vedere importanţa ascultatului. În mod normal, pentru a spune lucruri cu noimă ar trebui mai întâi să ascultăm în tăcere ceea ce au de spus alţii, ceea ce are de spus natura, ceea ce are de spus Dumnezeu. În centrul experienţei noastre cu Dumnezeu este Cuvântul, Cuvântul adresat nouă în tăcere şi care trebuie recepţionat în tăcere. Prima datorie a fiecărui creştin este aceea de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru orice creştin există mai multe momente de manifestare a Cuvăntului! În primul rând, prin creaţie; cuvântul rostit ia formă, dând astfel viaţă întregului univers. În acest context trebuie subliniată imensa putere pe care o deţine Cuvântul lui Dumnezeu: o dată rostit, acesta devine realitate, o realitate inteligibilă care mărturiseşte neîncetat despre creatorul său. Cuvântul divin poartă în sine principiul propriei sale materializări ontologice ex nihilo!
Un al doilea moment, şi probabil momentul culminant al manifestării cuvanântului, este întruparea salvifică a acestuia în persoana divino-umană a lui Isus Cristos, prin intermediul căreia Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit printre noi. De fapt, întreg prologul Evangheliei după Ioan este o teologie a Cuvântului care subliniază că principiul creaţiei ex nihilo este Cuvântul şi că tot acesta, smerindu-se pe sine, se face şi principiul mănturii noastre din păcat.
Trecem astfel la dimensiunea personală a manifestării Cuvântului. Întruparea Cuvântului devine gestul suprem al iubirii treimice prin care însăşi Dumnezeu se coboară printre oameni spre a le comunica mântuirea. Aceasta nu este de fapt o comunicare, ci o auto-comunicare, Cuvântul, făcându-se om, se comuică pe sine ca fiind creatorul întregului univers şi singurul capabil să îl ridice pe om din mlaştina păcatului în care acesta a căzut. Într-un limbaj mai tehnic, Cuvântul este, în acelaşi timp, emiţătorul şi mesajul vehiculat! Prin urmare, suntem creştini pentru că ne-a fost adresat Cuvântul lui Dumnezeu! Astfel, ascultarea acestui Cuvânt ar trebui să devină experienţa fundamentală a vieţii noastre de credinţă.
A asculta cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă presupune dispunerea inimii spre a accepta existenţa unei alterităţi, prin urmare, se ascultă, în primul rând, cu inima. De fapt, în ceea ce priveşte ascultarea cuvântului divin, se ascultă doar cu inima, nu cu urechile şi doar în ceea ce priveşte ascultarea cuvintelor celorlalţi oameni, acestea trebuie ascultate prima dată cu inima si doar apoi cu urechile. De aceea, ceea ce orice creştin ar trebui să îi ceară lui Dumnezeu prin rugăciune este o inimă pură, capabilă de a asculta!

Tacerea care vorbeste

2007-06-07T15:15:00.000+03:00

Introducere

Vorbind despre tăcere, ceea ce este deja o groaznică tautologie, dar un risc pe care mi-l asum, cel mai nociv lucru ar fi să gândim tăcerea ca fiind ceva exclusiv pozitiv, sau ceva exclusiv negativ! Până la urmă, tăcerea este doar un instrument care poate fi folosit în scopuri pozitive sau în scopuri negative, dar nu poate fi niciodată un scop în sine. Prin urmare, există o tăcere evanghelică şi una diametral opusă acesteia. Din punct de vedere al exteriorizării nu există nici o diferenţă, ci subiectul trebuie să aibe înţelepciunea necesară pentru a discerne dacă un anumit tip de tăcere îi este de ajutor sufletului său sau dacă îl distruge. De aceea tăcerea este neutră şi ambiguă.
Anumiţi Sfinţi Părinţi vorbesc despre o tăcere blestemată care sufocă spiritul şi aduce moartea acestuia (Ioan Scărarul).
Tăcerea poate deveni ceva pozitiv sau negativ în funcţie de cum este folosită de către oameni. În ceea ce priveşte acest aspect, Isaac de Ninive distinge trei motive principale penru care oamenii aleg să folosească acest instrument al tăcerii: a. pentru oameni; b. Pentru exersarea virtuţii c. pentru Dumnezeu.
Acestea sunt, în mare, motivele pentru care anumiţi oameni aleg tăcerea, însă în noi apare interogativul care se referă la cum putem recunoaşte dacă un anumit om care a ales să folosească instrumentul tăcerii, îl foloseşte în mod corect sau nu? Urmărind sintetic firul unui raţionament propus de parintele Sabino Chiala, călugăr la Comunitatea din Bose, vom prezenta 4 criterii de evaluare a tăcerii, criterii care vizează anumite aspecte fundamentale ale acestui instrument care, folosit în mod contructiv, ar trebui să ne apropie de Dumnezeu.

1. Mutism sau comunicare?

Acest criteriu porneşte de la o prejudecată generalizată referitoare la tăcere şi anume ideea că cel care tace nu comunică nimic. Este însă destul de reductiv să credem că o veritabilă comunicare poate avea loc doar prin intermediul cuvântului. Pe lângă comunicarea verbală există şi alte tipuri de comunicare non-verbală, a căror importanţă nu este cu nimic mai prejos faţă de comunicarea verbală.
Prin urmare, se poate comunica tăcând! Omul, când se naşte nu vorbeşte, ci tace. Chiar şi nou născuţii care plâng, comunică la un nivel non-verbal, deci până la urmă tot un fel de tăcere este întrucât, plânsul vine instinctual, prezentându-i-se copilului drept fiind singurul mod de a comuncica cu exteriorul, cu necunoscutul. Cu timpul, omul învaţă să vorbească, iar în această perspectivă, tăcerea ar trebui să îl înveţe pe om să comunice cu adevărat.
Astfel, tăcerea devine un instrument al comunicării, întrucât absenţa cuvintelor nu face comunicarea imposibilă, ci dimpotrivă, o consolidează, o face mai profundă. Tăcerea şi vorbitul sunt cele două feţe ale aceleiaşi monede. În această perspectivă tăcerea înseană să ajungi la un punct în care ceea ce trebuie transmis nu se poate materializa în cuvinte, adică să ajungi la un punct de la limita dintre dicibil şi inefabil. Prin urmare, tăcerea nu este mutism, ci o comunicare la un alt nivel, o completare a cuvintelor. Tăcerea pregăteşte cuvântul şi apoi îl realizează deoarece orice cuvânnt ar trebui precedat şi urmat de tăcere.

2. Dispreţ sau compasiune?

Din păcate, tăcerea poate deveni într-un mod foarte facil un instrument al ostilităţii şi chiar de urii, fiind practic o mască a acestora. Anumiţi oameni ajung la cel mai mare nivel de răutate de care sunt capabili prin intermediul tăcerii. La adăpostul unei tăceri perverse unii îşi judecă semenii, iar apoi îi dispreţuiesc. În cea mai mare tăcere ei ajung la cea mai mare ură şi din această cauză putem spune fără dubii că există tăceri care rănesc mai mult decât orice cuvânt rostit în vânt. Însă în acest caz nu poate fi nicidecum vorba de o tăcere adevărată, menită spre a favoriza dezvoltarea unui raport cât mai strâns cu divinitatea şi cu ceilalţi oameni.
Adevărata tăcere devine mereu un loc de augmentare a compasiunii faţă de suferinţele celorlalţi. Prin tăcere trebuie să devenim sensibili la ceea ce persoanele de lângă noi simt, dar mai ales, la suferinţele acestora, iar prin aceasta creşte şi iubirea faţă de aproapele nostru. Astfe, adevărata tăcere se transformă într-o iubire înflăcărată pentru ceilalţi. Prin urmare, adevărata tăcere este un loc în care creştem în iubirea faţă de aproapele nostru, nu în judecarea acestuia.

3. Autoiluzionare sau umilinţă

Tăcerea ca şi autoiluzionare este mmentul în care prin tăcere omul lucrează la construirea unei imagini de sine care nu corespunde cu realitatea. În cazul acesta, spaţiul interior al subiectului în cauză este atât de plin de sine, încât nu poate pătrunde nimic altceva în afară de propria persoană. Astfel, tăcerea devine o frontieră pusă între „eu” şi „alteritate”. Ajungem astfel în câmpul de bătaie al mândriei, cel mai grav păcat, întrucât acesta ucide spiritul, deci, în mod implicit şi viaţa, întrucât spiritul este principiul vieţii. Acest tip de tăcere îii ispiteşte, de regulă, pe cei care se dedică tăcerii exclusiv ca un exerciţiu al virtuţii.
Totuşi, nici acest tip de tăcere nu este o tăcere adevărată. Adevărata tăcere este mereu şi un loc al umilinţei! Mulţi sunt tentaţi să stabilească un raport de sinonimie între umilinţă şi autodenigrare, însă acestea sunt două lucruri total diferite. Autodenigrarea este un păcat şi constă într-o subevaluare continuă a subiectului în cauză. Umilinţa este o virtute şi constă în a nu te supraevalua, dar nici a nu te subevalua. Subevaluarea sinelui este la fel de nocivă ca şi supraevaluarea acestuia. Umilinţa înseamnă a adera la ceea ce suntem cu adevărat, nu la o imagine ireală, fie ea pozitivă sau negativă. Prin urmare, umilinţa este virtutea tăcerii, căci în momentul în care se constientizează limitele omeneşti, adică păcatele, nu putem face altceva decât să tăcem în faţa lui Dumnezeu şi în faţa celorlalţi. Mântuitorul îi îndeamnă pe farisei să arunce primul cu piatra cel care este fără de păcat şi în mod analogic aş îndrăzni să-i îndemn să scoată primul o vorbă cel care este fără de păcat. Citind acest pasaj scripturisti într-o cheie alegorică, nu este exclus ca „pietrele” ce urmau a fi aruncate să fi fost, de fapt, „vorbe”, întrucât deseori vorbele sunt adevărate arme cu o putere distrugătoare de nebănuit.

4. Tensiune sau pace?

Deseori, prin tăcere creşte o tensiune interioară, ce, ulterior, poate deveni angoasă sau disperare. Este ca şi cum am construi o fortificaţie în jurul nostru din care nu putem ieşi. Acest tip de tăcere înăbuşe din faşă orice încercare de comunicare reală şi poate deveni astel o tortură groaznică, de multe ori mult mai dureroasă decât torturile fizice.
Totuşi, adevărata tăcere trebuie să ducă la pacificarea inimii. Fructul tăcerii este depunerea armelor şi nu un loc în care căutăm argumente pentru continuarea luptei. Patriarhul ortodox Athenagoras, cel care, alături de Papa Paul al VI-lea, a fost protagnistul ridicării anatemelor de la 1054, scria cu puţin timp înaintea morţii sale că tăcerea este un continuu exerciţiu al dezarmării.

Concluzii

Tăcerea este în primul rând un itinerariu uman, iar pentru noi creştinii aceasta capătă o semnificaţie mult mai profundă care se adaugă tăcerii ca dimensiune umană. Casa lui Dumnezeu se construieşte prin tăcere. Este ca şi cum am contrui un spaţiu înăuntrul nostru care să fie locuit de o altă Fiinţă, iar acest spaţiu trebuie să crească mereu în noi. Viaţa spirituală nu este altceva decât conştientizarea existenţei acestui spaţiu, care este spaţiul întâlnirii cu Dumnezeu. Prin urmare, tăcerea înseamnă ascultarea cuvântului divin şi trebuie să menţinem această tăcere chiar si atunci când Dumnezeu pare că nu spune nimic. Trebuie să învăţăm să ascultăm nu numai ceea ce Dumnezeu spune, ci şi tăcerea lui Dumnezeu.
Într-un alt plan, tăcerea este imporantă pentru discernământ, adică pentru a învăţa să citim şi să interpretăm propria viaţă la lumina providenţei divine, întrucât tăcerea ne oferă posibilitatea de a regăndi şi a reevalua ceea ce trăim, ceea ce simţim etc. Astfel tăcerea devine un spaţiu al libertăţii în care omul se poate reface şi trece de la acţiunile superficiale la profunditate.
Un alt lucru interesant este faptul că în Evanghelia după Marcu, Isus vorbeşte foarte puţin şi, pe măsură ce se apropie de momentul Pasiunii, vorbeşte din ce în ce mai puţin, până ajunge la a nu mai vorbi deloc. Din această atitudine, putem învăţa că, în faţa suferinţei şi a răului, tăcerea este atitudinea cea mai potrivită, întrucât suferinţei nu se poate da imediat un răspuns. Prin urmare, tăcerea este instrumentul prin care trebuie să fim alături de cei care suferă, căci aceste persoane au nevoie de compasiunea noastră, nu de cuvintele noastre.
În final, tot prin prisma tăcerii putem privi şi teologia, făcând referire la teologia apofatică şi recunoscând că in teologie există un non detur care trebuie cultivat. Dumnezeu este cuvântul ieşit din tăcere şi custodit de tăcere.

Din nou frânturi....

2007-05-18T00:33:00.000+03:00

Marea durere şi extrema depresie apar în momentul când fiecare joc trebuie să îşi aleagă învingătorii! De ce mereu cineva trebuie să piardă? De ce jocurile nu se pot termina mereu la egalitate? Victoria unuia, înseamnă înfrângerea altuia; bucuria victoriei înseamnă în acelaşi timp lacrimile înfrângerii! Atât învingătorul cât şi învinsul tot oameni sunt. De ce învingătorii nu oferă mereu remiza din compasiune pentru cei care pierd, de multe ori din motive extrinsece lor? De ce spiritul de competiţie îi face pe câştigători atât de dornici de a vedea durerea înfrângerii în ceilalţi. Cum se poate bucura un învingător, când lângă el un suflet plânge amarnic? Cum poate plânge un învins când un suflet lângă el exultă de bucurie? Dualităţi, mereu dualităţi, iar noi toţi nu suntem altceva decât nişte sărmani peregrini între aceste două extreme. Remiza se acceptă doar când jocul nu are miză prea mare!

Rasarit

2007-05-17T01:39:00.001+03:00

E linişte-afară la fel cum e-n rai,
Căci soarele sfânt încă n-a răsărit
Din marea ce-ncet parcă-ţi cântă din nai
Un cântec al valului neistovit.

O rază aştept să văd cum răsare
Din noul, dar palidul nou orizont,
Căci raza iscă o nouă mişcare
Pe plajele goale a vechiului pont.

Dar negura, moale, se lasă de sus,
Se-aşează pe linia ce eu o privesc,
Schimbând răsăritul cu-‘n jalnic apus
A vechii speranţe ce încă-o nutresc.

Un sunet aud şi-l ţin bine minte,
Privirea-mi ridic spre cerul senin
Şi văd o pasăre cum zboară cuminte
Spre largul ce-şi poartă misterul diin.

Un nor se abate spre soarele meu
Ce-oricum e umbrit de o ceaţă subţire,
Făcând răsăritul acum şi mai greu,
Trezind în mine-o uşoară mâhnire.

Dar liniştea mării eu tot o ascult,
Chiar dacă soarele nu vrea să-apară,
Uitând întrutotul al lumii tumult
Şi orice problemă ce stă să răsară.

Dar, totuşi, norul deodată dispare
Din calea divinului astru de preţ.
Iar acesta, din nou, în glorie răsare,
Cu mult, mult mai roşu şi cald şi măreţ!

Şi acum marea nu mai e mută,
Iar eu, eu stau demult pe tărm liniştit
Şi-ascult tainic cum marea-şi ascultă
Cântecul valului nicicând isprăvit!.

Jocul

2007-05-12T21:45:00.000+03:00

De multe ori suntem tentaţi să definim viaţa omenească drept fiind un joc! Dar dacă viaţa însăşi este un joc, atunci un joc din cadrul vieţii, ce este? Probabil este un joc al jocului, în care omul este joc şi jucător în acelaşi timp, jucându-se în rama jocullui pe care divinitatea i l-a dăruit într-un gest ultim de iubire creativă. De ce doar copii se joacă la modul cel mai real cu putinţă? Probabil pentru că ei sunt singurii care îşi dau seama de frumuseţea ce o implică jocul vieţii, iar prin jocul lor ei încearcă să aducă o ofrandă inconştientă jocului din care fac parte. Un joc poate fi câştigat doar dacă este jucat până la capăt, iar celebrarea ideală a marelui joc se poate realiza doar prin intermediul altui joc! Jocul se joacă jucând!

Frantura dintr-o discutie cu Melania (o buna prietena)

2007-05-08T18:58:00.000+03:00

A te pierde, in multe cazuri nu este un semn de slabiciune. Poate chiar asta ar trebui sa faci. Sa te pierzi! Dupa care sa te lasi gasita si scoasa din labirint. Sa vezi ce frumos poate fi! Stii... in dragoste faptul ca esti sigura pe tine nu este neaparat un lucru bun. Dragostea inseamna deschidere spre persoana care iti este alaturi... o deschidere totala in care sa te dezbraci de orice masca exterioara si sa te lasi descoperita in esenta ta. In momentul acela nu vei mai fi sigura pe tine, dar vei fi sigura pe celalalt

Despre tacere (fragment dintr-un text mai lung)

2007-05-07T00:23:00.000+03:00

De multe ori este înspăimântător să te afli în locuri unde îţi poţi auzi proprii paşi foşnind prin iarba fragedă, în timp ce propria respiraţie pare a deveni zgomotul cel mai asurzitor. În astfel de locuri poţi auzi cum creşte iarba şi cum răsare soarele; poţi auzi cum se vaită munţii şi cum şerpuieşte apa. În asemenea locuri poţi vedea sursurul apei şi mirosi freamătul naturii! O dată găsit diamantul adevăratei esenţe umane (imagine a divinităţii), acest spaţiu se poate transforma în paradis!

Eine Flamme die immernoch brennt

2007-04-29T03:21:00.000+03:00

Während ich von dir träume, schläfst du friedlich wie ein Engel in seinen Armen und fühlst den süßen Geschmack seiner feurigen Lippen. Während ich an dich denke, schmilzst du unter dem Feuer der Leidenschaft die sich über dich bemächtigt wenn ihr Liebe macht. Während ich hier einsam sitze, rötest du wenn er dir schöne Worte in dein linkes Ohr zuflüstert. Während ich jetzt traurig bin, lachst du glücklich wenn er dir unschuldige Witze erzählt.
Einmal warst du mein ein un alles; jetzt bist du so weit von mir entfernt, dass es mir leichter fällt andere Galaxien zu besuchen als deine Seele zu berühren. Deine Liebe zu mir ist so schnell geschmolzen, dass ich kaum Zeit hatte ein Stück von ihr aufzubewahren. Unsere schönen Augenblicke hast du schon längst vergessen, meine Liebeserklärungen hast du schon verdaut, die Form meiner Händen ist dir schon längst fremd, den Geschmack meiner Tränene hast du sowieso nie gekostet. Und du scheinst so glücklich zu sein! Deine Glücklichkeit entwaffnet mich und somit stehe ich vor dir und warte auf den entgültigen Schlag: dass du mich ganz vergisst!

Trandafirii mor

2007-04-27T02:29:00.000+03:00

Cândva eram atât de naiv încât credeam că trandafirii nu mor niciodată! Cum poate să se stingă simbolul iubirii? Este ca şi cum iubirea însăşi ar pieri din lume! La fel cum casele ce le construim, cândva vor deveni ruină, la fel şi trandafirii mor, se sting tăcut fără a face gălăgie, astfel încât nimeni nu poate observa cântecul lor de lebădă. Aţi văzut vreodată un trandafir pierind?
Era un imens trandafir cu 27 de petale înroşite de focul care ardea în ele dându-le viaţă, dar care le şi mistuia cu multă răbdare. Petalele erau foarte bine legate între ele, cu legături nevăzute ce le ţinea apropiate, astfel încât nici una să nu se desprindă. Fiecare petală era puternică şi crescută cu multă mândrie din tulpina ce îi transmitea pulsaţiile vieţii. Petalele cele mai vulnerabile erau inconjurate cu multă atenţie şi tandreţe de cele mai puternice, astfel încât forţele duşmane ar fi putut crede că cele din mijloc sunt cele mai puternice. Chiar şi eu eram convins de acest lucru şi ştiam că petala cea mai din mijloc se va desprinde ultima de tulpina magică, deşi sufletul meu continua să îmi spună că trandafirii nu mor niciodată.
Totuşi timpul trecea şi îşi lăsa amprenta pe fiecare petală în parte. În primul rând a început să se schimbe culoarea petalelor. Roşul acela ce mărturisea focul ce arde în ele a început să se transforme în diverse nuanţe ce denotau pierderea acelui foc vital. Unele au început să se facă negre, altele portocalii, altele gălbuie şi doar unele se încăpăţânau să-şi păstreze focul interior. Apoi, petalele au început să-şi piardă din tărie! Lipsa focului din ele le-a lăsat fără vlagă şi capetele au început să se plece sub trecerea timpului. Petalele exterioare şi-au pierdut forţa, atenţia şi tandreţea cu care le apărai pe cele interioare. Dar eu totuşi continuam să cred că trandafirii nu mor niciodată.
Într-o zi mă întorceam să ud acest trandafir fermecat care nu avea să moară niciodată, dar când am intrat în odaia unde îl ţineam o imagine care în sufletul meu a căpătat valenţe apocaliptice m-a lovit în creştetul capului, făcându-mă să ameţesc. Lângă vaza în care ţineam trandafirul era o petală căzută. O petală dintre cele în care viaţa încă ardea din plin, o petală încă puternică ce se ţinea măndră şi nu se apleca sub trecerea timpului. Era o petală din mijlocul tradnafirului meu fermecat, o petală care de bună voie a ales să cadă, să părăsească trandafirul care i-a dat viaţă, acel ansamblu armonios care odionioară era legat atât de strâns încât mă făcea să cred că trandafirii nu mor niciodată! Am început să plâng, iar lacrimile cădeau pe acea petală plăpândă dar cutezătoare; mică, dar încă plină de viaţă; uşoară, dar hotărâtă. Era probabil cea mai frumoasă petală din acel trandafir, dar această floare nu i-a mai fost de ajuns. Sau poate, vroia doar să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!
Astăzi petalele prieteniei cad inconştient pe jos iar vântul le poartă în zări necunoscute, iar curând din acel trandafir nu va mai rămâne.....NIMIC! Sunt o petală din acest trandafir fermecat, sunt chiar petala din al cărei măini drepte s-a desprins cutezător prima petală, care dorea să îmi demonstreze că TRANDAFIRII MOR!

P.S. Acest tradnafir nu are intamplator 27 de petale! Pe cei care citesc acest text si se regasesc intr-o petala din acest trandafir fermecat ii rog sa lase un comment, chiar si numai cu numele lor!

Pacatul nepasarii

2007-04-24T01:14:00.000+03:00

Pentru ca răul să triumfe în lume este suficiet ca oamenii în care au mai rămas frânturi de bine să nu facă nimic! De regulă toţi bunii creştini sunt preocupaţi să nu facă ceea ce biserica consideră „rău”, dar prea puţini se preocupă să facă binele. Această mentalitate trebuie schimbată şi în locul formulării negative „nu fă cutare lucru”, fiecare să-şi formuleze pozitiv propria viaţă „fă cutare lucru”! Din puctul meu de vedere unul dintre cele mai mari păcate ce pot exista este acela de a nu face ceea ce îţi stă în putinţă. Desigur scuze se vor găsi mereu!

Din nou.....Cioran

2007-04-22T00:21:00.000+03:00

După vreo doi ani, mi-a căzut din nou în mână Cioran! De data aceasta s-a nimerit să fie „Schimbarea la faţă a României”, opera pe care a scris-o la 24 de ani şi care, după cum Cioran însuşi mărturiseşte, îi este cea mai strină. Poate lui i se pare străină, însă dacă cineva mi-ar fi dat în mână această carte, dar fără să fie specificat numele autorului şi titlul acesteia, eu mi-aş fi dat seama din primele pagini cine a scris-o. Acelaşi stil lingvisitic atrăgător prin forţa negaţiei sale şi, până la urmă, aceleaşi teme: negarea valorilor creştine, exacerbarea individualităţii, sfinţenia orgoliului şi umilinţa ca viciu. Ştiu că mulţi mă vor acuza că nu aş fi modest, însă, în spatele unui limbaj sofisticat şi violent, se află nişte raţionamente, în cel mai bun caz, mediocre. Oricum, citind unele pasaje, m-am amuzat copios!

Complexe de victima

2007-04-17T00:27:00.000+03:00

Îmi dau seama din ce în ce mai mult că în Biserica Greco-Catolică nu există o înflorire pe care toţi o aşteptam după căderea regimului comunist şi cred că acest lucru se datorează complexelor de victimă care sunt profund înrădăcinate în inimile clericilor greco-catolici. Mereu când există o discuţie între clerici greco-catolici si vreun duplomat român, preoţii nu fac altceva decât să revendice restituirea integrala a bunurilor greco-catolice confiscate de ortodocşi şi să se simtă mereu dezavantajaţi şi nebăgaţi în seamă.
Dincolo de partea de dreptate care există în spatele acestei atitudini, aceasta este mult exagerată şi revelă puternicele complexe de victimă ale ierarhiei greco-catolice. Preotul greco-catolic se simte mereu urmărit, mereu nedreptăţit, mereu pus la zid, mereu neînţeles. Ne aruncăm cu toate energiile de care biserica noastră este capabilă în procese patrimoniale şi astfel sufocăm spiritul creator care ar putea să construiască atâtea lucruri. Această luptă acerbă în justiţie nu face altfel decât să ne sece de toate resursele. Astăzi biserica greco-catolică se implică puţin in proiecte culturale, în proiecte de ajutorare a saracilor impreuna cu celelalte confesiuni, dar in schimb se lupta orbeşte cu ortodocsii prin intermediul justiţiei. Aceasta atitudine denotă o imensă imaturitate şi lipsa unei gândiri în perspectivă. Până când această atitudine nu se va schimba, este greu de crezut ca din biserica greco-catolica va creste. Aceasta atitudine impiedica chiar si orice crestere spirituala a bisericii!!!!!!

Fragmente....

2007-04-15T02:53:00.000+03:00

O adiere de vânt! Un soare cald! O inimă blândă ce învaţă să bată într-un piept mult prea tânăr! Prin colbul stârnit de firava adiere şi prin razele multicolore ale soarelui, o minge îşi croieşte drum spre văzduhul albastru, ca o rachetă care decolează nervoasă spre diafanul ce se află dincolo de zările vizibile ochilor omeneşti; ca o fărâmă neimportantâ dintr-un foc de artificii, care erupe diacronic, disociindu-se încăpăţânat de restul spectacolului, astfel încât nimeni nu o bagă în seamă. Şi mingea îşi continuă ascensiunea spre o ţintă ireperabilă chiar şi pentru ea îmsăşi, îşi continuă ascensiunea din ce în ce mai încet, pierzându-şi din nervozitatea iniţială, din entuziasmul de început, devenind din ce în ce mai liniştită în zborul său, resemnându-se cu ideea că zboară spre cerul albastru, călăuzită de razele luminoase şi de vântul timid. Când nu mai are vlagă, razele, care îi erau călăuze, îi devin aripi şi o împing discret mai sus spre cerul albastru, însă mingea nu mai are călăuză, ci doar aripi! Oare cât de sus mai poate zbura?
Ce minune este ochiul omenesc! În minusculul ochi omenesc, poate intra un întreg munte, dacă cel care priveşte spre el se află la distanţa necesară! Un munte atât de mare, într-un ochi atât de mic şi de vulnerabil! O minune! Doar minunile pot face ca un asemenea lucru să fie posibil. Desigur, se va găsi câte un medic luminat care va ştii să ne explice de ce imensul munte poate fi cuprins dintr-o singură privire de minusculul ochi! Şi la ce ne ajută dacă ştim acest detaliu nesemnificativ? Oare acest detaliu face lumea mai frumoasă, sau minunea din spatele acestui fenomen este cea care ne atinge discret corzile cele mai ascunse ale sufletului nostru, dând naştere la ceea ce noi numim „frumos”, sau, la un grad de comparaţie superior, „sublim”?
Şi dacă în ochiul omenesc poate intra un munte, cu atât mai mult va putea intra o minge ce se înalţă spre cer cu puterea razelor de soare şi a adierii răcoritoare ce brăzdează violent căldura! Acum mingea este încadrată în această privire călăuzitoare şi se îmblânzeşte când percepe aceast ochi mai albastru ca cerul, care acum o urmăreşte iscoditor! Cerul acum nu o mai atrage, căci albastrul său s-a şters sub forţa timidă a albastrului din ochiul ce acum o încadrează. Înainte de a-şi începe coborârea spre ochiul atrăgător, mingea se opreşte în faţa soarelui eclipsându-l! Pentru o clipă e întuneric şi totul intră într-un somn adânc! Soarele acum nu se mai vede, ci doar o aureolă luminoasă ce înconjoară acea minge cutezătoare, care acum vrea să coboare spre lumea din care se înălţase brusc. O minge cu o corană de lumină! Cine a mai vazut aşa ceva?
Probabil nimeni, ci doar acel ochi albastru care a devenit călăuza mingii cu câteva clipe în urmă şi care a convins-o să revină de unde plecase, prin simplitatea si prin puritatea unei priviri inocente! Aceasta este, probabil, singura privire capabilă să vadă într-o minge şutată la întâmplare în sus, o minge magică încoronată de razele soarelui şi înveşmântată cu o mantie de vânt! Pentru faptul că acest ochi a reuşit să vadă, prin ochiul sufletului, frumuseţea unui lucru atât de banal, mingea s-a îndrăgostit de această privire şi acum nu doreşte altceva decât să coboare cât mai repede spre ochiul limpede ce o urmăreşte necontenit ca o cameră de filmat ce filmează o pasăre misterioasă.

Ganduri

2007-04-10T01:04:00.000+03:00

O bună prietenă mi-a zis astăzi: "“stii, mi-am dat seama, ca de multe ori un lucru cu adevarat frumos, nu trebuie sa fie perfect in sensul in care il intelegem noi de obicei”. O frază ce pentru o clipă mi-a frânt şirul gândurilor mele şi care m-a făcut să îmi dau seama că are perfectă dreptate! De regulă noi înţelegem perfecţiunea într-un mod total subiectiv, totul fiind perfect atunci când merge după planul nostru, când totul este cum credem noi că ar trebui să fie. Iată că noi oamenii ne-am creat azi o perfecţiune după chipul şi asemănarea noastră, ridicându-ne practic la rangul de zei.
Gândind astfel, am ajuns să vedem pretutindeni doar “imperfecţiuni” şi să fim nefericiţi din cauză că nimic nu e perfect. Am uitat să sorbim din frumuseţea imperfecţiunilor ce ne înconjoară şi să ne bucurăm de lucrurile pe care noi le vedem mici, dar care sunt cu adevărat importante; am uitat să râdem atunci când ne prinde ploaia şi nu avem umbrelă; am uitat să glumim atunci când stăm 30 de minute după un autobuz; am uitat….am uitat….am uitat. Prea multe lucruri pe care am uitat să le facem şi astfel am pierdut sensibilitatea pentru frumos!

Vineri - "Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu"

2007-04-06T00:24:00.000+03:00

În această zi, Isus este cel mai abandonat om dintre toţi oamenii abandonaţi, măcinat de durere şi lăsat să moară ca ultimul tâlhar. A ajuns la sfârşit, la acel sfârşit în care fiinţei umane îi este luat totul, chiar şi liberul arbitru: nimeni nu poate alege dacă să accepte sau să decline moartea! Şi totuşi ce multe putem învăţa din acest moment. Isus nu îşi lasp spiritul pradă destinului, nimicului sau naturii infinite, ci şi-l oferă Tatălui, Tatăl care este în acelaşi timp înţelepciune şi iubire! Isus îşi oferă sufletul şi se abandonează, cu încredere deplină, Tatălui ceresc. Măinile Lui invizibile, pe care noi care suntem prizonieri propriului "eu", sunt totul, cel mai confortant loc de odihnă, iar Isus ştie aceasta! Acelaşi lucru trebuie să îl ştim şi noi!

Rugăciune: O Isuse, dă-ne puterea de a ne putea abandona Tatălui în momentul când acesta ne cheamă, astfel încât să nu ne încăpăţânăm să ne ducem greutatea păcatelor de unii singuri, ci să ne lăsăm ajutaţi de Tine. Aşează toată viaţa mea, nu pe cântarul dreptăţii, ci în mâinile iubitoare ale Tatălui nostru! Amin.

Joi - "Eu sunt painea vieţii"

2007-04-04T23:39:00.000+03:00

Drumul nostru spre oaza care ne-a fost promisă intră în faza sa decisivă, când totul devine din ce în ce mai dificil şi drumul mai greu de continuat. Din punct de vedere spiritual, începem să intrăm în partea cea mai misterioasă a misterului pascal, iar cuvintele devin din ce în ce mai inutile. Trebuie să contemplă, nu să vorbim!

În această zi, Cristos instituie Euharistia, misterul creştin prin excelenţă. El este pâinea vieţii! Într-o lume din ce în ce mai relativistă, nu trebuie să pierdem din vedere acest fapt! Cristos este singura cale spre mântuire!

Este interesant că a fost ales momentul mesei pentru instituirea euharistiei. Acest fapt semnalează importanţa mesei, ca moment de comuniune între membrii unei familii. De aceea, euharistia este un mister al comuniunii. A celebra euharistia de unul singur, cum se intamplă câteodată unor preoţi, nu are sens, adică se pierde din bogăţia misterului.

Rugăciune: Iată Mielul lui Dumnezeu care se jertfeşte pentru iertarea păcatelor noastre! Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul! Aleluia!

Miercuri - Despre iubirea lui Dumnezeu

2007-04-04T03:09:00.000+03:00

Continuăm seria de meditaţii pentru săptămâna mare cu câteva scurte consideraţii despre iubirea divină. În această perioadă, mai mult ca oricând, trebuie să ne uităm spre crucifix, unde putem vedea dovada incontestabilă a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, şi, în acelaşi timp, cea mai exhaustivă definiţie a acestei iubiri. O definiţie care nu se exprimă în cuvinte, ci se contemplă cu ochii interiori şi cu inima umilă. Iată-l pe Cristos, unicul Fiu al lui Dumnezeu, suspendat între cer şi pământ, pe acea cruce infamă, luând asupra sa trecutul şi viitorul, transformându-le într-un prezent continuu, într-un timp plinit, într-un timp am mântuirii! De ce face aceasta? O face pentru noi oamenii decăzuţi, pentru ca noi să putem redescoperi chemarea noastră de a fi fii ai lui Dumnezeu, deci fraţi ai săi. Cristos se sacrifică spre a ne readuce în comuniune cu DUmnezeu, după ce această comuniune a fost întreruptă de Adam, şi este mereu intreruptă de fiecare dintre noi când păcătuim. Iată deci iubirea definită prin inefabilul ei de către Cristos ce se sacrifică pentru întreaga umanitate.

Din toate acestea reiese că iubirea adevărată înseamnă sacrificiu de sine în favoarea celorlalţi! Cu toţii trebuie să ne sacrificăm în favoarea celorlalţi, chiar dacă avem impresia că ceilalţi ar trebui să se sacrifice pentru noi. Sacrificul nostru nu trebuie să fie suprem, ci un sacrificiu micuţ oferit în fiecare zi pentru cei care credem că merită cel mai puţin. Această dăruire de sine se poate realiza prin atenţia acordată celorlalţi, prin respect, compasiune, altruism; lucruri ce nu sunt la moda, dar care sunt singurele care ne pot conduce la oaza pe care o căutăm cu toţii, însetaţi de adevăr. Doar dăruindu-ne pe noi înşine putem dobândi viaţa veşnică!

Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cela ce pe lemnul crucii ţi-ai arătat în mod definitiv iubirea faţă de toţi oamenii, te rugăm fă din noi flăcări vii pe altarul iubirii tale, astfel încât, arzând necontenit, să mistuim ura ce ne înconjoară de pretutindeni. Dă-ne puterea de a ne dărui pe noi înşine în fiecare zi pentru binele celor din jurul nostru, astfel incât prin iubirea noastră să întrezărească şi cei ce nu Te cunosc încă, o mică parte din infinita Ta iubire. Amin.

Marti - Iertarea

2007-04-03T13:30:00.000+03:00

Astăzi propun o meditaţie în strânsă legătură cu cea de ieri, o meditaţie pe tema iertării.

Iertarea este poate atittudinea cea mai pregnantă care individualizaează creştinismul din rândul celorlalte religii monoteiste, si totusi este atitudinea şi sentimentul pe care noi creştinii reuşim să îl trăim cel mai puţin autentic. Şi totuşi, omul este capabil de a ierta; mai mult iertarea este cheia fericirii umane, pentru că cel ce se răzbună va fi fericit pentru o clipă, însă cel ce iartă va fi fericit pentru veşnicie, pentru că nu se lasă oprit din drumul său spre Tatăl ceresc de sentimente negative din trecut.
În ceea ce priveşte fenomenul morţii iertarea este fundamentală. Prima sursă de angoasă pentru muribunzi se leagă de iertare: de iertarea acordată celorlalţi şi de iertarea primită din partea celorlalţi. Cei mai mulţi muribuni se întreabă: "Oare Dumnezeu mă va putea ierta pentru ceea ce am făcut?" DEsigur că da, însă persoanele în cauuză trebuie întrebate: "Dar tu te poţi ierta pentru ce ai făcut?"Mulţi văd Judecata ulimă a fiecăruia ca un proces absolut omenesc în care cel decedat, este chemat în faţa unei instanţe judecătoreşti al cărei preşedinte este Isus Cristos şi interogat asupra faptelor sale. Însă adevărata judecată vine din profundul sufletului nostru, din conştiinţa noastră care în acele momente va fi cu totul pură. Astfel conştiinţa noastră va fi propriul nostru judecător şi de aceea trebuie să fim capabili să ne iertăm pe noi înşine iertându-i pe ceilalţi. Doar iertându-i pe ceilalţi ne vom putea ierta şi ăe noi înşine!
Dumnezeu ne-a dat deja dovadă în repetate rânduri de iertarea sa, culminând cu moartea pe cruce, spre iertarea păcatelor noastre, a întregii umanităţi. El ne oferă gratuit iertarea sa divină, însă rămâne datoria noastră să-i cerem această iertare! Dacă noi nu o cerem, el nu ne-o va impune cu forţa, la fel cum nu a impus absolut nimic prin forţă. Aşadar mântuirea noastră constă până la urmă în a ştii să cerem iertare lui Dumnezeu, iar el atunci, printr-un act suprem de iubire, be va ierta.
Pe de altă parte este greu de imaginat că dacă nu suntem în stare să cerem iertare fraţilor mai mici, vom ştii să cerem iertare lui Dumnezeu. Oamenii din jurul nostru ne sunt daţi tocmai pentru a invăţa cu adevărat lucrurile divine. Dacă nu putem fi consecvenţi în lucrurile mărunte, atunci cu atât mai mult nu vom putea fi consecvenţi în faţa divinităţii. Prin urmare, cerând iertare celor din jurul nostru, ne apropiem câte puţin de propria mântuire. Ce gest poate fi mai frumos decât acela să ceri iertare unui frate, ca semn de iubire şi respect pentru fărâma de divinitate ce se află întipărită în el şi care nu dispare nici în pragul cel mai de jos al decăderii??

În acelaşi timp, procesul de a cere iertare celorlalţi, trebuie acompaniat de dăruirea iertării către ceilalţi, lucru ce este, poate, infint mai greu pentru orgoliul omenesc. Noi oamenii avem tendinţa să credem că mereu avem dreptate şi că mereu suntem îndreptăţiţi să facem ceea ce facem şi că mereu ceilalţi din jurul nostru sunt cei care trebuie traşi la răspundere. NU suntem deloc dispuşi să iertăm. A ierta înseamnă a vedea pe Dumnezeu în cei din jur! Aceasta înseamnă că o dată ce am iertat, nu putem să mao gândim de rău despre acea persoană, ci să fim legaţi de aceasta printr-o iubire dezinteresată.

Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cel ce ai murit pe cruce din prea mare iubirea ta, dăruindu-ne nouă iertare de păcatele noastre, revarsă în noi virtutea de a cere iertare şi de a ierta. Ajută-ne să putem ierta persoanele care ne-au provocat răni adânci în inimile noastre oricum destul de slăbite, astfel încât prin iubire şi iertare să putem regăsi în ceilalţi chipul şi asemănarea Ta şi să ne putem bucura împreună cu toţi oamenii de iertarea ce Tu ne-o oferi neîncetat!

Luni

2007-04-02T19:13:00.000+03:00

În această primă zi din itinerariul nostru spiritual spre Învierea Domnului şi spre propria noastră mântuire, propun o meditaţie asupra morţii!

Perioada pascală ne tentează de cele mai multe ori să ne concentrăm pe Înviere! Şi, pe de o parte, suntem îndreptăţiţi să facem aceasta, întrucât învierea este evenimentul fundamental pentru viaţa creştinilor din toate vremurile, însă nu trebuie să trecem cu vederea că pentru a învia glorios din morţi, Cristos a murit prima dată!!!! Aşadar, nu poate exista înviere fără moarte iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit mai mult asupra morţii.

În relativismul pregnant în societatea de astăzi se pune accent mereu pe o pseudo-viaţă, dar este cvasi interzis a se vorbi despre moarte. Şi totuşi moartea trebuie să fie în gândul nostru mereu, pentru că doar meditând asupra acestui fenomen ne putem pregăti pentru el. Problema fricii în faţa morţii nu porneşte de la necunoaştere, ci de la faptul că, atunci când simţim Domnul ne cheamă, nu ne simţim pregătiţi pentru această ultimă si primordială chemare spre viaţă. Acest lucru mă face să cred ca majoritatea oamenilor mor nepregătiţi pentru moarte, la fel cum au trăit neăpregătiţi pentru viaţă! Iată deci că în fiecare clipă a vieţii noastre trebuie să ne comportăm ca şi cum mâine ar trebui să dăm ochii cu Mântuitorul nostru! Există un proverb tibetan care, referitor la această problemă, spune: "Viaţa de veci sau ziua de mâine: niciodată nu ştii care vine prima!" Iată deci că pelerinajul noastru teren trebuie să fie o continuă căutare a divinităţii, deci o continuă pregătire pentru chemarea cea de pe urmă. Gândul asupra morţii nu este aşadar rezervat doar celor bătrâni, ci este o responsabilitate a tuturora, indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii.

A privi spre Cruce, spre Cristos care ÎN PRIMUL RÂND moare pentru noi şi doar ÎN AL DOILEA RÂND învie, ne poate conştientiza asupra acestei ultime chemări a noastre, iar acest lucru nu este doar ceva ce ne priveşte doar pe noi, ci este un o conştientizare ce ne deschide mereu spre alţii. De altfel, iată un criteriu după care putem evalua dacă un anumit gând vine de la Dumnezeu sau din altă parte: gândurile ce vin de la Dumnezeu ne deschid mereu spre ceilalţi, în timp ce gândurile venite din alte părţi ne închid în propriul nostru deşert, în care ne complacem apoi fără ezitare!!! Aşadar, cei care privesc spre faţa mutilată a unui Cristos istovit, si contemplează moartea acestuia, în primul rând vor ştii să se pregătească pentru propria chemare şi, în al doilea rând, vor ştii să fie alături de cei ce suferă şi de cei care sunt pe patul de moarte!! Şi în acele clipe, acei oameni vor ştii ce trebuie să spună unui muribund, cum să se comporte în faţa lui, pentru că moartea nu mai este ceva străin pentru ei, ci este ceva firesc, ceva ce face parte din planul lui Dumnezeu pentru noi; vor ştii că moartea este un stadiu înaintea naşterii!

Să îl rugăm pe Cristos, cel ce a murit pe cruce, să ne dea gândul cel bun de a conştientiza importanţa morţii în viaţa omului, nu ca o fatalitate, nici privindu-o cu fanatism şi dorindu-ne-o cât mai repede, ci pregătindu-nu zi de zi pentru această ultimă schimbare. Îl rugăm de asemenea să ne dea înţelepciunea, compasiunea şi iubirea necesare pentru a fi un far luminos pentru cei ce suferă şi sunt pe patul de moarte!

Rugăciune: Doamne Isuse Cristoase, cel ce ai murit pe cruce ca ultimul tâlhar, luminează minţile noastre întunecate, astfel încât să putem conştientiza importanţa acestui pas din viaţa fiecărui om, astfel încât să putem deveni un ajutor muribunzilor deznădăjduiţi.

Invitatie

2007-04-02T19:06:00.000+03:00

In saptamana mare voi posta in fiecare zi cate o scurta meditatie. Asadar ii invit pe cei interesati sa intre zilnic pe blog. Ceea ce voi oferi eu, vor fi doar niste puncte succinte propuse spre meditatie, ramanand ca fiecare dintre voi sa le aprofundeze prin rugaciune si prin meditatia proprie. Doresc tuturor o saptamana mare plina de haruri si de binecuvantari!